Mai departe

Vadim are 5,56%, Becali 1,91%. Doi oameni care probabil pentru un psihiatru sunt cazuri patologice de manual au primit, fiecare, mai multe voturi decât Remus Cernea (0,62%) – un tip rațional și cu bun-simț. În “liga mare” stau demagogii care au beneficiat de o disproporționată expunere în “presă” și care au reușit să răpească încă o dată speranțele și iluziile populației. Au trecut de primul hop. A fost nevoie doar de niște fraude, niște pomeni electorale, niște vorbe goale, niște manipulări și de mulți oameni sărăciți material și spiritual. Nimic nou de când e țara asta încoace. “Avem conducătorii pe care îi merităm”, dar cu ce am greșit eu pentru a merita ceea ce au ales (groaznic de greșit) alții?

Nu-mi închipuiam că alegerea unui tip precum Cernea va fi ca a doua venire a lui Mesia pe pământ. Până la urmă, tot trebuia să lucreze cu politicieni de “carieră” (o carieră dintre cele mai infame în țara asta). Speranța mea era doar că unei persoane cu potențial pozitiv i se dădea o șansă de a îndeplini onorabil meseria de președinte al țării. Noutatea situației mă atrăgea.
Dezamăgirea de după eșecul celui pe care-l votasem e comparabilă cu dezamăgirea pe care am avut-o când am aflat de eșecul tentativei de revoluție de la Chișinău.

Aseară vedeam aceleași discuții în care tot felul de troli (offline) servili și nesimțiți vorbeau despre “principii”, “alianțe”, “proiectul Johannis”, “coaliția de la Grivco”, “România”… Dacă ai sta o săptămână cu televizorul pornit, schimbând între posturile unde se “dezbat” problemele patriei (ex. Realitatea, Antena 3, B1), ți-ai otrăvi sufletul cu nesimțirea, părtinirea oarbă, lipsa de judecată și lipsa de bun-simț pe care le-ai vedea. Am făcut asta și aproape că ajunsesem să-i învinovățesc pe netrebnicii care ne conduc pentru starea mea personală. Direct, ei nu mi-au făcut nimic. Cauzele frustrărilor mele actuale sunt toate opțiunile mele greșite, toate momentele în care eu însumi nu mi-am calculat bine și cu pragmatism acțiunile, nu gloata de ticăloși pe care îi malaxează continuu “presa”. Vina lor e doar de a fi condus mizerabil țara în care trăiesc.

Nu sunt vreun avid cititor de filosofie. Am prea puțin timp și prea multe griji pentru a o studia temeinic. Apreciez, însă, câte o frântură de înțelepciune atunci când o întâlnesc în lungile mele căutări. Cea care m-a pus pe gânduri zilele astea este:

Cel care se luptă împotriva monștrilor trebuie să aibă grijă să nu devină el însuși un monstru. Iar atunci când privești îndelung în abis, abisul privește în tine. (F. Nietzsche)

Chiar vrei o schimbare?

Mai demult scriam că-l voi alege pe Crin Antonescu pentru a-i da șansa să se discrediteze până la capăt. În plus, am susținut în vreo două ocazii că nu-l consider potrivit pe Remus Cernea.

În cazul primului candidat, opțiunea era una negativă, născută din dezamăgire și dezgust. Trivializând subiectul, scriam că alegerea noului președinte, dintre persoanele care candidează, are pentru mine aceeași miză ca un campionat de fotbal fără România. Aș ține cu orice echipă după capriciul de moment.

În cel de-al doilea caz, aveam rezerve față de activismul americanoid manifestat de Remus Cernea într-o țară care nu împărtășește nici experiențele, nici cultura Americii. Nu eram și nu sunt de acord cu părerile sale despre reformarea relației Biserică-Stat în România (sper să am timp și inspirație pe viitor să descriu mai clar părerea mea asupra temei). Am, însă, afinități cu personajul: dorința unei țări cu un mediu ecologizat, dar și cu o politică ecologizată, căutarea rațiunii în contra părtinirii oarbe, dorința genuină de a trăi într-o Românie în care să mă dezvolt și să-mi realizez visele.

Deși l-am desconsiderat cu destulă ușurință, am fost atent la evoluția sa din campanie. Am apreciat decența și stoicismul său în fața inechităților grosolane la care a fost supus alături de alți candidați “cu șanse egale”.
Apreciez înclinarea sa spre dialog rațional, abținerea de la utilizarea instrumentarului de propagandă folosit de ceilalți candidați și faptul că are o pregătire teoretică net superioară celorlalți. N-are școala vieții de partid sau de demnitar blazat de confortul avantajelor funcției, dar suplinește aceste “carențe” cu bună-credință, rațiune, decență și spirit civic. Este o persoană curată, care nu a avut de a face cu politica mocirloasă din România decât din aceeași tabără ca și mine: ca simplu cetățean. Nu a avut prilejul să-și arate incompetența de a conduce (ceea ce principalii candidați au reușit cu prisosință). Sunt convins că “România bunului simț” este mai degrabă țara pe care o propune Remus Cernea, decât cea pe care o clamează Crin Antonescu sau Traian Băsescu.

De aceea, chiar cu prețul de a fi inconsecvent cu propriile mele opțiuni, dar cu beneficiul de a evita o consecvență inutilă, nu mai cred că avem doar opțiunea votului negativ (dat din silă), ci avem șansa unui vot pozitiv, pentru cineva, nu împotriva cuiva. Aș prefera să trăiesc într-o țară condusă de un naiv pletos, decât într-una condusă de aceiași “șmecheri” spilcuiți.

Mi-aș dori mult ca și pentru alegerea lui Cernea să văd o revoluție Twitter, a celor sătui de obrăznicie, nesimțire, minciuni, lăcomie, incompetență… Îndemnul meu este să votați cu el, fără să vă mai gândiți că nu are șanse. Nu are șanse decât atunci când cei care vor să vadă o schimbare în țara asta nenorocită cred că nu are șanse. Amintește-ți că pentru ca răul să triumfe este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic. Poți crede că sunt patetic. Dacă am ajuns să fiu patetic pentru că o duc prost în țara asta, e destul de grav.

Așadar, încetează să te mai gândești la votul altora și fii foarte egoist(ă) cu votul tău, indiferent dacă după terminarea alegerilor candidatul tău nu e printre câștigători. Arată-le că nu e ca ei, ci e ca tine celor care, sfidând însăși ideea de democrație, se văd deja în “turul doi” și au considerat că sunt mai egali decât restul candidaților. Folosește-ți înțelept puterea asta rară! Data viitoare vei fi cu cinci ani mai bătrân(ă).

Ai privilegiul de a participa la ceea ce ar putea fi ultima baricadă a Revoluției din 1989, convinge-i și pe ceilalți!

Linux în Windows

În loc de manifest
Scriu acest text pentru cei care sunt curioși să încerce lucruri noi și să învețe. Mie mi-ar fi folosit foarte mult să știu asta acum 4-5 ani când mă chinuiam să instalez fără succes un RedHat de pe nu știu câte discuri pe un hard-disk mai vechi, de vreo 2 GB.
Scopul meu nu este să susțin un sistem de operare în defavoarea altuia (ex. Linux contra Windows), ci să promovez aprecierea și căutarea diversității. Sistemele de operare, la fel ca diversele aplicații și la fel ca diversele limbaje de programare sunt instrumente. După cum pentru a deșuruba o piuliță nu există cheie bună sau cheie rea, ci cheia potrivită, nu există software rău sau bun, decât software potrivit pentru un tip de persoană și un tip de necesități.
Scriu și pentru că detest susținerea aproape religioasă pentru o tehnologie sau alta, pe care o observ adesea (știu, nu sunt în stare să apreciez aceste “mici plăceri ale vieții” ).

Despre legalitatea înregistrărilor audio-video, ca mijloace de probă

Proaspătul scandal al divulgării prin presă a unor înregistrări compromițătoare mi-a amintit de ceea ce doream să comentez mai demult în legătură cu legalitatea și admisibilitatea probelor audio-video într-un proces din România.

Deja am avut ocazia să discut despre asemenea lucruri, însă folosesc acest prilej pentru a dezvolta subiectul.

Câteva probleme ale legii franceze anti-file-sharing

Am citit pe blogul lui Bogdan despre stadiul curent al legii franceze a celor trei “pași” (mai multe informații despre întregul context al adoptării legii sunt disponibile pe wikipedia).

Pe scurt, legea despre care este vorba aici creează un mecanism de sancționare a celor care distribuie prin Internet, fără acordul titularilor, opere protejate prin drepturi de proprietate intelectuală (ținta fiind în primul rând file-sharing-ul, sau în traducere, partajarea de fișiere). Pentru ca acest mecanism să funcționeze, legea atribuie competențe unei autorități a statului francez (HADOPI, rebotezată ulterior HADOPDI). Pașii ar fi următorii:

Amicus Plato, sed magis amica veritas

(Literal: Îmi este prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul)

Lista miniștrilor propuși pentru cabinetul Negoiță este practic identică celei propuse de ex-premierul desemnat Croitoru. Identice sunt, se pare, și programele de guvernare. Au fost respinse deja prin votul parlamentului (“politic”-”nepolitic”, a fost un vot valabil). Probabil că orice om rezonabil ar putea înțelege că nici “noul” guvern propus nu are șanse să fie învestit. Oamenii rezonabili în politica românească sunt o așteptare nerealistă.

Ceea ce pot observa este că atât prim-ministrul desemnat, cât și colegii săi de partid, apar la televizor cu un entuziasm renăscut, susținând orbește aceleași inepții: “președintele are dreptul…”, “cutare este un ministru capabil” etc. Cu minute în urmă ascultam uimit vorbele aruncate în vânt de potențialul ministru al educației (un tip care îmi dădea impresia că ar fi util cu ceva în acel minister). Emana o încredere puerilă că va reuși să-și dovedească profesionalismul în fața comisiei care îl respinsese deja.

Pentru orice om de bun simț, cu bună-credință, rezonabil (câte vorbe mari într-o singură frază!), ceea ce fac politicienii noștri (pedelei și nepedelei) este o sfidare. Sfidarea lor este autoîntreținută de personaje capabile să afirme orice e pe placul șefului sau e conform “liniei de partid”. Dacă au avut vreodată bun-simț, și-l abolesc fără ezitare, pentru a-și aduce contribuția la jocul cu viața noastră.
Contează mai mult afilierea și interesul lor meschin decât adevărul sau binele comun. Partidele lor nu au cenzori, iar ego-ul liderilor pierde orice stavilă, în văzul acestei susțineri nebunești. Și este exact această susținere orbească, irațională, venită uneori chiar din partea unor oameni onorabili, cea care naște tirani, megalomani, semizei închipuiți.

Ce mi-aș fi dorit să văd? Un singur ministru desemnat sau redesemnat capabil să refuze politicos oferta otrăvită și să nu accepte penibilul noului eșec anunțat. Aș fi bucuros și să aflu că măcar unul dintre cei aflați în “anturajul” celor ce se joacă azi cu viața noastră, îi sfătuiesc să curme spectacolul ridicol, copilăresc și păgubos, să acționeze înțelept, chiar dacă asta ar fi în contra interesului de partid. Cât de nerealiste sunt aceste așteptări, domnilor Preda, Voinescu, Ungureanu, Eckstein-Kovacs et al.?

Citește și:
Scurtă cronică

Scurtă cronică

Tocmai asist la tevatura pentru învestirea guvernului. Am urmărit dramoleta asta de când a început, dar am preferat să tac și să privesc. Încerc să trec de asta acum.

Despre notari

Una dintre știrile care au trecut relativ neobservate pe la urechile noastre leagă prețurile ridicate de pe piața imobiliară și de taxele notariale mari (vezi și o reacție).
Aceste știri sunt o ocazie bună pentru a discuta un pic despre starea și rostul profesiei de notar în România.

Nu uita

Cu câteva săptămâni în urmă am văzut la TVR 1 o emisiune care ieșea din tiparul cu care m-am obișnuit în ultima vreme. Este despre monumente de patrimoniu cultural aflate în România, care trebuie să fie restaurate pentru a nu fi pierdute. Ideea mi s-a părut excelentă, mai ales că înainte de a solicita o donație, fiecare monument este prezentat. Au conceput și un fel de concurs: spectatorii aleg monumentul “câștigător” – cu partea asta nu sunt de acord; toate merită atenție și fonduri, nu doar cele “câștigătoare”, ca la un concurs de frumusețe.

Trecând peste asta, prezentările m-au făcut să adaug acele locuri și monumente în planurile mele de călătorii. La rândul meu, am văzut câteva astfel de monumente. Senzația pe care o ai atunci când le vezi direct, le atingi, este incomparabilă cu cea pe care o ai când le vezi pozate sau filmate. De pildă, mulți au auzit de Sarmizegetusa, măcar în treacăt la școală. Dintre ei, sunt mulți al căror ego este gâdilat de gândul că “se trag” din romani sau din daci. Legătura cu romanii e punct comun cu nații către care aspirăm și cu care ne comparăm (ex. francezi, spanioli, italieni). Legătura cu dacii poate duce la gândul că, totuși, avem și o rădăcină barbară, de urmași ai unui neam aprig.

Câți dintre cei cărora le-au trecut prin minte astfel de gânduri știu unde e Sarmizegetusa? Câți dintre ei știu că, de fapt, există două locuri numite astfel? Câți dintre ei le-au văzut vreodată?

Cei curioși poate vor găsi imediat un link pe Wikipedia și își vor satisface impulsul momentan de curiozitate. Este suficient? Oare, dacă ar vedea imagini ale piramidelor sau ale Marelui Zid Chinezesc ar fi suficient să știe doar cum arată? N-ar exista vreo dorință să le și vadă direct, să fie acolo? Pentru asta trebuie, în primul rând, ca monumentele să existe fizic, material, nu doar într-o poză pe net sau într-o carte.

Sarmizegetusa (Ulpia Traiana și Regia) se supune aceleiași nevoi: să existe fizic. Am văzut ruinele cetăților anul trecut și recomand oricui să le vadă. Aceleași lucruri pot fi spuse despre toate monumentele culturale.

Emisiunea Restaurare dă ocazia spectatorilor de a dona o sumă modestă pentru restaurarea monumentelor prezentate (vezi detaliile aici). E vorba despre aproape un euro pe SMS. Pentru a pune în perspectivă lucrurile, un euro înseamnă fix un suc sau o bere la o terasă din oraș. Bineînțeles, cu un euro doar de la tine, nu se va putea face mare lucru. Dar dacă treci de “apatia celui care stă pe margine” și donezi fără să te mai întrebi dacă ești singurul care donează, iar apoi eventual mai convingi și un prieten să facă la fel ca tine, există șanse să se adune mai mulți bani.

Am ales: SMS la 1388 cu mesajul 3 (Tropaeum Traiani – Adamclisi, jud. Constanța) – mi-aș dori să-mi pot plimba copiii sau nepoții pe-acolo și să le povestesc istoria locului.

Tu ce alegi?

Citește și:

Câteva gânduri despre patrimoniul cultural

Angajatul plug-and-play

Recent, am citit un articol foarte interesant despre selecția și formarea angajaților. Pe scurt, autorul încearcă să arate că selecția personalului făcută după șablon și cu lista de bullet points în față este ineficientă și contraproductivă, în special dacă e făcută pentru posturi cu cerințe tehnice avansate, de către persoane cu slabă pregătire tehnică. E inutil să reiau argumentul lui Chad Perrin. Îl pot confirma din propria experiență.