Legalitatea şi actualitatea convenţiilor civile de prestări servicii

03Apr09

Rezum şi clarific ceea ce deja am obosit să scriu: practica înlocuirii contractelor individuale de muncă prin convenţii civile de prestări servicii este ilegală şi complet defavorabilă salariaţilor.

1. “Conform Codului civil”

Prin Legea 577/2003 au fost abrogate articolele care reglementau convenţiile civile de prestări servicii din Legea 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă. Ca atare, singurul temei al unor asemenea convenţii civile este dreptul comun: Codul civil – contractele de locaţiune a lucrărilor (articolele 1470-1477). Singurele condiţii pe care le impune legea civilă sunt “întreprindere [lucrare - n.a.] determinată” şi “timp mărginit” (articolul 1471). Nu există nici măcar cerinţe privind forma scrisă, ceea ce înseamnă că astfel de convenţii pot fi încheiate şi verbal (ca simple contracte solo consensu).

A considera că aceste prevederi se aplică generic, fără nicio distincţie, duce nemijlocit la eludarea întregii legislaţii a muncii al cărei scop este să remedieze dezechilibrul natural între salariat şi angajator, derivat din puterea lor diferită de negociere, radical în defavoarea salariatului.
Cum, pentru orice angajator, contractul individual de muncă implică o seamă de costuri suplimentare, precum şi restricţii în ceea ce priveşte relaţia cu salariatul, acceptarea validităţii acestor convenţii civile echivalează cu desfiinţarea în practică a contractului individual de muncă.

2. Legea aplicabilă

Codul muncii are caracterul unei legi speciale faţă de Codul civil, în ceea ce priveşte munca. Or, specialia generalibus derogant (normele speciale derogă de la cele generale). Aşadar, regulile care guvernează relaţiile de muncă sunt cele din legislaţia muncii (Codul muncii şi legile speciale care reglementează relaţiile de muncă) şi, în măsura în care acestea nu acoperă anumite cazuri, sunt completate cu cele din legislaţia civilă (cf. articolul 295 din Codul muncii).

Acelaşi cod al muncii sancţionează contravenţional angajatorul care primeşte la muncă persoane fără încheierea unui contract individual de muncă (articolul 276 (1) e)). Evident că angajatorii care folosesc munca unor persoane cu care nu au încheiat contracte de muncă au invocat şi vor invoca aplicabilitatea Codului civil. Totuşi, această apărare nu poate fi acceptată pentru motivele descrise mai sus. A o accepta înseamnă să considerăm că munca “la negru” e un simplu contract civil de prestări servicii, încheiat verbal prin simplul acord al părţilor, conform Codului civil.

3. Referinţa din Codul fiscal

Articolul 52 (1) d) din Codul fiscal menţionează veniturile din “activităţi desfăşurate în baza contractelor/convenţiilor civile încheiate potrivit Codului civil”. Pentru mulţi, acesta a fost temei suficient pentru a susţine că, implicit, şi convenţiile civile descrise sunt valide.
A crede că o simplă trimitere dintr-o lege care nu reglementează în mod substanţial materia convenţiilor civile poate servi la recunoaşterea legalităţii acestora denotă cel puţin naivitate şi cel mai probabil o crasă necunoaştere a modului cum funcţionează normele juridice.

4. Efectele convenţiilor civile de prestări servicii

Pentru salariatul care munceşte “la negru” sub iluzia de legalitate dată de convenţia civilă, dar şi pentru stat efectele nu sunt deloc neglijabile şi merg de la eludarea celor mai elementare drepturi câştigate în domeniul relaţiilor de muncă şi până la afectarea intereselor financiare ale salariatului “la negru” şi ale statului (completare – 24 decembrie 2011: o listă mai completă a efectelor prin care este eludată legea – într-o sentință din 2010 a Tribunalului Iași, menținută de Curtea de Apel Iași; v. și o sentință din 2006, respectiv un alt caz menționat în presă; sancțiunea fiind menținută de instanțele din Cluj-Napoca: ex. dosarele 7202/211/2007, 7653/211/2007, 9578/211/2007):
a) salariatul “la negru”:

• nu dobândeşte vechime în muncă;
• nu contribuie la fondurile de asigurări sociale (pensii, şomaj, sănătate, accidente etc.);
• nu are nicio protecţie dată de legislaţia muncii (ex. poate fi concediat discreţionar, îi poate fi încălcat dreptul la timp de muncă limitat la maxim 48 de ore pe săptămână, îi poate fi nesocotit dreptul la concediu de odihnă anual plătit etc.);
• întâmpină dificultăți semnificative atunci când încearcă să obțină un credit de la bancă, având venituri numai din convenția civilă;

b) statul:

• pierde sume importante de bani, care nu se mai încasează la bugetul de stat sau la bugetele de asigurări sociale: contribuţiile salariatului, respectiv, cele ale angajatorului, raportate la fondul de salarii.

5. Când sunt valabile convenţiile de prestări servicii?

Convenţiile de prestări servicii pot fi acceptate în ipoteza în care sunt încheiate între persoane care au autorizarea de a desfăşura activităţi economice independente, cazul tipic fiind contractele între societăţi comerciale şi persoane fizice autorizate (cf. OUG 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale). În această situaţie denumirea “convenţii civile de prestări servicii” este improprie întrucât ambele părţi sunt comercianţi, în virtutea legii; ca atare aceste convenţii sunt comerciale, nu civile.
Conform legislaţiei comerciale în vigoare, persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice sunt obligate să se înregistreze ca şi comericanţi în registrul comerţului într-una dintre formele prevăzute de lege (persoană fizică autorizată, întreprindere individuală etc.) – v. articolul 7 din OUG 44/2008 şi articolul 1 din Legea 26/1990 privind Registrul Comerţului.

Alte ipoteze în care aceste contracte sunt acceptabile sunt cazurile pentru care există legi speciale, permiţând explicit această posibilitate. Sunt astfel de cazuri: contractele de prestări servicii prevăzute de Legea 82/1991 a contabilităţii (articolul 10), contracte civile pentru prestări de servicii prevăzute de Legea 178/1997 pentru autorizarea şi plata traducătorilor şi interpreţilor (…) (articolul 1), contractele de colaborare ale PFA cu alte PFA prevăzute de OUG 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate (…) (articolul 16), contractele de colaborare între avocaţi şi alţi avocaţi, experţi sau specialişti, prevăzute de Legea 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (articolele 5 şi 6) etc.
Ar fi însă o eroare logică să considerăm că dacă există câteva cazuri speciale când convenţiile de prestări servicii sunt acceptabile, automat aceste acte sunt valabile în genere.

6. Concluzii

Convenţiile civile de prestări servicii încheiate cu persoane fizice (care nu sunt autorizate):

• încalcă legislaţia muncii şi atrag sancţionarea contravenţională a angajatorilor;  în cazul în care “prestatorul” este un cetățean străin fără autorizație de muncă în România, ar fi încălcată și legislația privind munca străinilor în România (ex. OUG 56/2007 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României);
• încalcă legislaţia comercială şi atrag sancţionarea contravenţională a “salariaţilor” deghizaţi în prestatori de servicii;
• sunt profund defavorabile “salariaţilor” întrucât îi privează de toate drepturile elementare dobândite prin legislaţia muncii (ex. protecţia împotriva concedierilor abuzive, respectarea duratei legale a timpului de muncă, dreptul la concediu de odihnă, contribuţia la fondurile de asigurări sociale, vechimea în muncă);
• sunt un mijloc de evaziune fiscală, prin neplata către bugetul de stat a contribuţiilor stabilite de lege pentru salariaţi şi angajatori;
• sunt un mijloc de concurenţă neloială: acolo unde majoritatea angajatorilor de bună-credinţă înţeleg să respecte legea, cu toate costurile suplimentare pe care acest fapt le implică, unii angajatori preferă reducerea acestor costuri prin utilizarea convenţiilor de prestări servicii cu încălcarea literei şi spiritului legilor în vigoare.

Nu susţin ideea că starea actuală a legislaţiei în această materie este firească; indic cum se poate interpreta şi aplica ceea ce există acum ca un dat. Aplicarea strictă a legii actuale poate duce la aberaţii comparabile cu cele produse de admiterea fără restricţii a convenţiilor civile de prestări servicii. Există şi cazuri în care persoane fizice (neautorizate) prestează diverse servicii mărunte pentru a-şi câştiga existenţa (ex. instalatori, zugravi, constructori, vânzători de lactate sau alte produse alimentare etc.). E o aberaţie să le fie cerute contracte individuale de muncă încheiate cu beneficiarii serviciilor lor. La fel, ţinând cont de volumul imens de formalităţi birocratice pentru înregistrarea şi menţinerea activităţii ca persoană fizică autorizată, întreprindere individuală etc., este o aberaţie ca acestor persoane să le fie cerută intrarea în legalitate prin înregistrare ca şi comercianţi.

7. Propuneri

O idee de rezolvare a problemei ar fi reglementarea explicită a condiţiilor şi cazurilor când sunt admisibile contractele de prestări servicii. Sunt necesare criterii clare pentru a diferenţia între un contract de prestări servicii veritabil şi unul încheiat pentru a masca un raport de muncă.
O altă idee de rezolvare ar fi reducerea drastică a formalităţilor pentru încheierea unui contract de muncă şi a sarcinilor suplimentare pe care le aduce un asemenea contract.

Precizări

În dreptul românesc “contract” sau “convenţie” au acelaşi sens. De asemenea, “convenţie civilă de prestări servicii” poate fi perfect sinonimă cu “contract de colaborare” sau alte asemenea combinaţii de cuvinte. Nu contează titlul dat de părţi unui contract, ci semnificaţia pe care o are actul, privit în integralitatea sa (cf. articolele 982 şi 977 din Codul civil).

Chiar dacă va părea un argumentum ad verecundiam (un apel la autoritate, ca şi cum argumentele enumerate nu ar fi fost suficiente), în confirmarea acestei soluţii vin măsuri luate de inspectorate teritoriale de muncă şi hotărâri judecătoreşti, dar şi opinii ale unor profesori de drept al muncii (ex. Alexandru Athanasiu) şi opinii ale unor specialişti ai Institutului de Cercetări Juridice din cadrul Academiei Române.

Am scris acest text ca urmare a numărului foarte mare de vizite pe acest blog în căutarea cuvintelor-cheie “convenţii civile de prestări servicii”, “contracte de prestări servicii”, “contracte de colaborare” etc. Totodată, acesta este şi un răspuns dat celor care, cu nepermisă uşurinţă şi fără niciun argument, afirmă legalitatea acestor convenţii pe un forum pe care obişnuiam să-l frecventez.

Completare (1 august 2009):
Am găsit chiar cărţi care speculează acest subiect. Din cât am răsfoit (la librărie, altfel n-aş da banii pe aşa ceva), abordarea generală era bazată pe argumente fiscale (deja am menţionat prevederea din Codul fiscal). Ceea ce se pierde din vedere este tratarea juridică a problemei şi corelarea cu dreptul pozitiv şi, în special, cu legislaţia muncii.

În plus, pe lângă astfel de teorii, întâlnesc destul de frecvent şi justificări pornind de la pure impresii personale despre cum ar trebui să fie făcută distincţia între convenţiile de prestări servicii şi contractele de muncă. Astfel de explicaţii au rare ori o întemeiere pe textul legii, fiind de regulă, citate din literatura juridică de specialitate, care, indiferent ce autori ar avea, fără o fundamentare pe norme juridice, nu are caracter obligatoriu, nefiind un izvor de drept (lucru care se învaţă prin anul I la drept).

Nu de puţine ori am găsit ideea că distincţia fundamentală dintre cele două ar fi raportul de subordonare pe care îl presupune contractul de muncă, precum şi caracterul ocazional (“de circumstanţă”) al convenţiilor de prestări servicii. Sună tentant şi aproape că am crede că, măcar teoretic dacă nu şi obligatoriu, avem criteriul prin care să separăm cele două tipuri de contracte. Dacă însă căutăm cum s-ar face aplicarea concretă, întâmpinăm câteva probleme. De pildă, există sau nu subordonare în cazul muncitorilor în construcţii? Oferă ei o prestaţie independentă de specificaţiile titularului lucrării sau nu? Sunt convins că nu. La fel, în cazul “colaboratorilor” proaspăt absolvenţi de liceu sau facultate care sunt dispuşi să renunţe la multe drepturi legale, încheind “contracte de colaborare” cu angajatori avizi şi nepăsători, există sau nu subordonare în ceea ce priveşte serviciile prestate (care pot varia de la secretariat, contabilitate, distribuire de materiale promoţionale, asigurări, “consultanţă” financiară etc.)? Sunt convins că da.
“Caracterul ocazional”? Cine precizează în ce constă acesta? “Ocazională” poate fi construcţia unei case (care se poate întinde pe o durată de câţiva ani), dar şi prestarea unui serviciu de instruire a personalului într-o firmă (desfăşurat în câteva zile). La ce s-ar raporta acest caracter? Există măcar un singur text de lege care să prevadă acest criteriu?

Pentru a întări impresia de validitate a acestor argumente “ex burta” (a trebuit să inventez o expresie “latină” pentru “din burtă”, ca să vorbim aceeaşi limbă…), se apelează şi la expresia latină “uno ictu”, în contextul “prestaţii uno ictu“. Contractele cu executare “uno ictu” sau “instantanee” sau “dintr-o bucată” sunt cele pentru care executarea, îndeplinirea lor, nu se desfăşoară în prestaţii succesive, ci printr-o singură prestaţie – compară contractul de vânzare-cumpărare cu cel de distribuţie a unor produse. Argumentul este nesatisfăcător din acelaşi motiv ca şi celelalte: nu este o cerinţă sau prevedere a legii, ci doar o simplă părere din literatura juridică – opinia profesorului Alexandru Ţiclea, a Anei Cioriciu-Ştefănescu sau a oricărui alt specialist nu este normă juridică!

Completare (14 iulie 2010):
Pentru cei cu o fascinație neobișnuită pentru Franța și minunata ei civilizație (că tot e 14 iulie): délit de marchandage, travail dissimulé (pentru Belgia, v. faux indépendants; pentru America, v. clasificarea greșită a salariaților ca prestatori independenți). E foarte interesant criteriul american pentru delimitarea subordonării (ca element al relației de muncă): există subordonare atunci când beneficiarul prestațiilor poate controla serviciul prestat și modul în care este prestat.

Citește și:
Aberații din administrație [1] – ITM
Cea mai recentă modificare a Codului muncii sau cum să nu faci o lege
Codul muncii – adnotat cu Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național – 2007-2010
Sarcina probei în conflictele de muncă
Goliat
Inflația legislativă din România

Filed under: Juridic   |  62 Comments
Etichete:Codul muncii, convenţii civile de prestări servicii, munca la negru, muncă, PFA