Despre legalitatea înregistrărilor audio-video, ca mijloace de probă

Proaspătul scandal al divulgării prin presă a unor înregistrări compromițătoare mi-a amintit de ceea ce doream să comentez mai demult în legătură cu legalitatea și admisibilitatea probelor audio-video într-un proces din România.

Deja am avut ocazia să discut despre asemenea lucruri, însă folosesc acest prilej pentru a dezvolta subiectul.

Problema

Sunt valabile înregistrările audio-video efectuate de particulari și propuse ca probe într-un proces?

Reglementări

Tematica discutată ține de respectarea vieții private și de garanțiile legale pe care statul le dă în această privință, dar și de necesitatea aflării adevărului și a protejării drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor.
Actele normative de bază care sunt relevante pentru discuție și care vor fi referite pe parcurs sunt:

• Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – CEDO (cf. articolele 8, 17, 18; o abordare introductivă și sumară a practicii CEDO în materie este disponibilă aici)
• Constituția României – CR (cf. articolele 26, 28, 57)
• Codul penal – CP (cf. articolele 193, 194, 195)
• Codul de procedură penală – CPP (cf. articolele 1, 2, 3, 63, 64, 66, 67, 91^1, 91^2, 91^4, 91^5, 91^6)
• Codul civil – CC (cf. articolul 3)
• Codul de procedură civilă – CPC (cf. articolele 167-184, 201-214)

(Referințele la aceste texte vor fi făcute în formatul acronim(articol); ex. CR(26) = Constituția României, articolul 26)

Pe lângă aceste norme, există și legi care reglementează aspecte ale protecției vieții private, însă nu sunt relevante pentru discuția de aici (Legea 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date și Legea 504/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice – două legi cu prevederi redundante care cu siguranță puteau fi formulate mai simplu și mai eficient).

Comentarii privind reglementările

Reglementările menționate conțin garanții că viața intimă, familială și privată a persoanelor va fi respectată de autoritățile publice (cf. CR(26) și CEDO(8)). CEDO(8.2) prevede și o excepție, când este justificat amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la viață privată:

Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Garanțiile menționate sunt “implementate” de Codul de procedură penală și prin reglementarea probelor și a mijloacelor de probă (CPP(62+)). Prin probă codul denumește orice fapt care servește scopului unui proces penal (cf. CPP(63, 1)). Probele nu au o valoare prestabilită, iar aprecierea lor se face în urma examinării tuturor probelor, pentru stabilirea adevărului (CPP(63) și CPP(3)).
Mijloacele de probă sunt formele, manifestările concrete care indică faptele considerate probe (CPP(64)). Codul enumeră mijloacele de probă, incluzând înregistrările audio sau video, constatările tehnico-științifice și expertizele. În plus, codul conține regula legalității mijloacelor de probă “Mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”.
Exact această prevedere este invocată în sprijinul respingerii înregistrărilor audio-video efectuate prin încălcarea cerințelor procedurale ale legii.

Trebuie precizat că, prin comparație, Codul de procedură civilă conține o reglementare mai puțin precisă a condițiilor de valabilitate a probelor (CPC(167+, 201+)). Acest fapt este cauzat de o nefastă neprimenire și nesincronizare a legislației românești.

Condițiile de efectuare a înregistrărilor audio-video în procesul penal
Codul de procedură penală obligă procurorii să obțină autorizarea motivată a unui judecător înainte de a efectua acte de procedură care implică înregistrarea sau interceptarea comunicațiilor unei persoane cercetate penal (CPP(91^1+)).
Este esențial să observăm că interceptările și înregistrările audio-video prevăzute de cod au ca obiect “convorbirile sau comunicările efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare”. Nu sunt reglementate înregistrările efectuate convorbirilor verbale, directe. Textul de față se referă în mod particular la acele înregistrări audio-video efectuate de o persoană vătămată, prin mijloace directe, care nu implică interceptarea comunicațiilor altei persoane, și propuse organelor judiciare ca mijloc de probă.

Legea prevede detalii procedurale precum:
- tipul infracțiunilor pentru care se pot efectua înregistrări sau interceptări (ex. infracțiuni contra siguranței naționale, de terorism, trafic de stupefiante, persoane sau arme, infracțiuni comise prin mijloace de comunicare electronică etc.)
- durata autorizării și condițiile de reînnoire a acesteia;
- organele care efectuează interceptarea și înregistrarea.

Legea prevede și posibilitatea persoanei vătămate de a cere motivat procurorului să obțină o autorizare din partea judecătorului pentru a fi efectuată interceptarea și înregistrarea comunicațiilor acestei persoane, indiferent de natura infracțiunii cercetate (CPP(91^1.8)).

Această prevedere poate fi interpretată ca indicând singura cale admisă de lege pentru înregistrările efectuate la inițiativa particularilor. Exemplele ipotetice descrise mai jos vor pune la îndoială o asemenea interpretare.

Înregistrările audio-video, ca mijloace de probă în procesul civil
Codul de procedură civilă nu conține prevederi în legătură cu posibilitatea utilizării înregistrărilor audio-video ca mijloace de probă în procesul civil. Acest lucru poate fi justificat pe de-o parte, prin vechimea codului, pe de alta, prin neglijența legislativului în adaptarea legislației la realitățile contemporane. Există, totuși, și o diferență fundamentală între cele două coduri de procedură, care poate justifica această lacună: în vreme ce procedura penală implică în primul rând competența de investigare a unei autorități publice (procuratura) și face necesare garanțiile legale contra unor abuzuri, în procedura civilă părțile sunt, de regulă, persoane particulare.

Există și cazuri în care probele recunoscute într-un proces penal, inclusiv cele rezultate prin înregistrări, pot fi incluse într-un proces civil (v. acțiunea civilă în procesul penal – CPP(14+)).

Posibilitatea menționată mai sus, ca o persoană vătămată să inițieze procedura pentru autorizarea înregistrării, nu este aplicabilă procesului civil întrucât excede competenței preponderent penale a procurorului.

Un argument pentru susținerea ideii admisibilității înregistrărilor audio-video în procesul civil, în ciuda lacunei de reglementare, este una dintre prevederile prea des ignorate ale Codului civil:

Articolul 3
Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.

Deși “denegarea de dreptate” nu este reglementată material de nicio lege în vigoare, încălcarea acestui articol poate duce la sancționarea judecătorului, conform Legii 303/2004 privind statutul magistraților (cf. articolul 97 i) “refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire ce îi revine potrivit legii sau dispusă, potrivit legii, de conducătorul instanţei ori parchetului”).

Cazuri ipotetice

Toate exemplele care urmează se referă la înregistrări audio-video, efectuate de o persoană particulară, în scopul probării unui fapt juridic în cadrul unui proces penal sau civil.

Înregistrarea audio-video a unei convorbiri private
În timpul unei discuții private cu șeful, o persoană se hotărăște să înregistreze convorbirea folosind telefonul mobil. Înregistrarea efectuată, evident, fără știrea tuturor participanților, poate surprinde o paletă largă de infracțiuni care, deși există, nu ar putea fi probate decât prin această înregistrare: amenințare, șantaj, hărțuire sexuală etc.
Persoana lezată se adresează justiției. Care ar putea fi urmarea?

Respingerea probei pe motiv că mijlocul ei a fost obținut ilegal, fără autorizarea judecătorului, ar fi o soluție care nu oferă nicio protecție victimei, asigurând impunitate făptuitorului. A cere procurorului ca la rândul său să solicite autorizarea judecătorului pentru o înregistrare ar fi o procedură excesivă și imposibil de realizat în condițiile unei infracțiuni constatate spontan.

Înregistrarea audio-video a unei infracțiuni
O persoană, martoră la comiterea unei infracțiuni (ex. viol, furt, tâlhărie, amenințare), înregistrează cu telefonul ceea ce poate observa.
Înregistrarea este făcută fără autorizarea vreunei autorități, într-un mod spontan, similar celui descris în cazul anterior. Întâmplător, acea înregistrare ar conține date esențiale pentru rezolvarea cazului.

Ar fi acesta un mijloc de probă admisibil în instanță?

Înregistrarea video efectuată de camerele de supraveghere
La o bancă sau la o altă firmă sunt montate camere de supraveghere care înregistrează fără vreo autorizare expresă a unei autorități judiciare și fără acordul celor surprinși în imagini. În eventualitatea unei infracțiuni, aceste camere de supraveghere pot produce probe importante pentru rezolvarea cazului.

Ar fi acestea admisibile într-un proces?

Înregistrarea audio-video a unui contract verbal
Două persoane se înțeleg verbal asupra unei prestații (ex. do ut facias). Este o manifestare a acordului de voință în scopul producerii unor efecte juridice, cunoscută în drept sub denumirea de contract (cf. CC(942)). Codul civil nu conține obligația ca toate contractele să fie consemnate în scris. În particular, contractul menționat este unul de tip solo consensu – pentru a cărui încheiere valabilă este suficient consimțământul părților, fără a fi necesar un înscris.

În eventualitatea în care o parte și-a executat prestația (ex. a prestat serviciul la care se angajase), iar cealaltă parte nu-și îndeplinește obligația de a plăti suma convenită, poate fi folosită într-o instanță civilă înregistrarea convorbirii?

Critici

Una dintre criticile aduse ideii de admisibilitate a înregistrărilor audio-video obținute fără autorizare este că acestea aduc atingere vieții private a unor persoane. Acest lucru este adevărat. În aceeași măsură este un lucru justificat, dacă acele înregistrări sunt folosite exclusiv pentru probarea unei infracțiuni sau a unui fapt juridic civil, cu ocazia unui proces. Această concluzie converge cu principiul aflării adevărului, existent atât în procesul penal, cât și în cel civil.

Eventualele abuzuri ale persoanelor care efectuează înregistrări pentru alt scop decât cel de probare a unor fapte în fața justiției intră în sfera abuzului de drept sau a altor infracțiuni (cf. CEDO(17, 18), CR(53), CP(194, 259, 260)). Divulgarea în presă a unor astfel de înregistrări este de natură a înfrânge ideea de apărare a drepturilor și intereselor legitime ale persoanei, cât timp competența de rezolvare a unor conflicte juridice aparține autorităților judiciare ale statului.

O altă critică este posibilitatea ca o înregistrare audio-video să fie falsificată și în consecință nu poate beneficia de încredere deplină. Acest punct de vedere este ușor de respins:
- legea prevede că probele trebuie evaluate în context și fără a primi valori prestabilite;
- legea prevede proceduri de certificare a mijloacelor de probă, în situația în care autenticitatea lor este contestată sau îndoielnică (ex. verificarea de scripte – CPC(177+) -, certificarea înregistrărilor – CPP(91^3) -, expertizele – CPP(116+));
- celelalte mijloace de probă indicate de lege sunt falsificabile în egală măsură (ex. declarațiile, înscrisurile), fără ca acest lucru să afecteze de plano admisibilitatea lor;
- falsificarea unei înregistrări audio-video este o sarcină foarte dificilă și adesea nefezabilă, iar lipsa de autenticitate a rezultatului poate fi constatată relativ ușor.

Concluzie

Ignorarea de plano a înregistrărilor audio-video efectuate de particulari în scopul probării unor fapte juridice, fără vreo autorizare din partea unei instituții a statului, contravine interesului public de înfăptuire a justiției.
Chiar ambiguă, legislația în vigoare conține temeiuri suficiente pentru a nu ignora aceste mijloace de probă și pentru a le trata ca pe modalități legitime de probare a adevărului, indiferent de prejudecata că ele ar fi invalidate de vicii de procedură, în realitate nejustificate.

P.S.:
Ca o scurtă digresiune, deși sunt de acord că înregistrările utilizate în cazul menționat la începutul articolului sunt legale și pot fi folosite într-un proces din România, modul lor de utilizare mi se pare scandalos:
(1) înregistrările trebuiau predate procurorului și evaluate exclusiv într-un proces judiciar, nu “aruncate” în presă în campania electorală pentru o altă judecată făcută de “popor” asupra “presei ticăloșite” sau a adversarilor politici, în lipsa unei campanii electorale curate și decente;
(2) părtinirea manifestată propagandistic de ziarul online Curentul față de PDL și de candidatul său este un motiv suficient pentru a privi cu rezerve buna-credință a celor care văd “ziariști ticăloșiți și lachei” numai în tabăra opusă, fiind incapabili să observe ceea ce o oglindă sinceră le-ar putea arăta fără echivoc.