Câteva ponturi pentru o birocrație redusă

08Feb10

Mi-ar face deosebită plăcere dacă ceea ce scriu aici ar ajunge la urechile unor miniștri precum cel al finanțelor sau cel al muncii. Cum, primul e “computer illiterate”, iar cel de-al doilea e un “tehnocrat” (deci, le are, domn`e, le are), sunt slabe șanse. Totuși, insist.

1. Comunicarea între instituții

Nefericiților care au frecvent contacte directe cu feluritele încrengături ale statului le este familiară situația în care o instituție le cere să producă hârtii emise de o altă instituție.

Exemple: CAS îți cere să la aduci adeverință de venit de la fisc; serviciul de evidență a persoanelor îți cere să aduci certificat de cazier judiciar de la poliție; primăria îți cere să aduci certificat de nomenclatură stradală de la… primărie.

E nevoie să mai amintesc că trăim într-o epocă în care calculatorul nu mai e un lux, Internetul e accesibil și ieftin, tehnologiile sunt și sofisticate, și prietenoase? Rezolvarea, la mintea cocoșului, ar fi ca astfel de instituții să comunice între ele, fără implicarea cetățeanului. Putem face o analogie aici cu IPC (inter-process communication) din lumea calculatoarelor. Putem prelua chiar abordări de acolo. Promit că dezvolt pe viitor tema drept/administrație – informatică. O tratare interdisciplinară a celor două poate duce la rezultate sociale foarte utile. Garantez niște analogii foarte interesante.

O bază de date (sau mai multe), concepută să aibă permisiuni de acces ar fi soluția. De pildă, informațiile despre fiecare cetățean sunt oricum păstrate de instituții ale statului. Problema e că sunt ținute într-o manieră descentralizată (măcar asta e impresia). Dacă fiecare persoană ar fi reprezentată printr-un cont care să cuprindă TOATE informațiile pe care le poate deține statul despre ea, singura problemă care mai trebuie rezolvată este cum să le securizezi față de atacurile din exterior sau din interior. Exteriorul se rezolvă prin măsuri precum comunicații securizate (ex. certificate electronice) sau acces pe bază de autentificare. Interiorul se rezolvă prin permisiuni impuse diferitor categorii de informații (un model RBAC n-ar fi rău; nici implementarea principiului privilegiilor minime, respectiv a principiului necesității de cunoaștere n-ar strica). De exemplu, are poliția nevoie vreodată să afle situația școlară a cetățeanului X? Nu. Atunci poliția nu va avea acces la această categorie de informații din contul cetățeanului X. Registrul comerțului are nevoie de cazierul judiciar al unui administrator de societate comercială? Da. Atunci primește acces la această categorie de informații. ITM are nevoie de informații despre bunurile imobile ale cetățeanului X? Nu. Atunci nu are acces la aceste informații. Evident, orice accesare a bazei de date s-ar face cu înregistrarea unor informații de audit, cum ar fi cine, de ce, ce, când ș.a.m.d.

Căror năravuri le-ați duce dorul? Tot felul de adeverințe și certificate, cereri, zile de așteptare, nervi, cozi, funcționari plictisiți etc.

2. Legislație simplă și clară

Am mai scris despre inflația legislativă din România. Ideea e simplă: deasupra fiecărui cetățean stă o legislație incredibil de stufoasă pe care nu ai cum să o cunoști integral și nici să o respecți integral. Viața ta e, formal, dictată de: constituție, legi, ordonanțe simple sau de urgență, hotărâri de guvern, ordine de ministru, hotărâri de consiliu local, decizii administrative individuale, reguli ale asociației de proprietari, regulament intern, contracte de muncă (individuale sau colective) etc. Puneți deasupra lor hățișul legislativ internațional – consistent reprezentat de actele Uniunii Europene (ex. directive, regulamente, decizii, recomandări etc.). În timp s-au adunat zeci de mii de reguli peste reguli, cu legături între ele, cu posibilități variate de interpretare sau de eludare. Cui servesc? Teoretic, civilizației. Practic, omenește vorbind, niciun om normal nu ar putea să le cunoască integral. Atunci cum ar putea să le respecte? Știu, sună bine “nemo censetur ignorare legem”. Era o regulă acceptabilă într-o vreme când încă nu era reglementată fiecare mișcare a individului și când în diversele comiții ale Romei, cetățenii liberi puteau participa la adoptarea legilor.
Dintre miile de norme pe care statul le emite, tendința cetățeanului obișnuit, de bun-simț, este să respecte un număr foarte limitat – de regulă, pe cele pe care le consideră deja firești (ex. nu trece strada pe roșu, nu ucide, nu fura, plătește prețul produselor cumpărate), pe cele despre care află de la alții că trebuie respectate (ex. completează și declarația 200, depune cerere pentru cutare indemnizație pentru a obține banii) sau pe cele pentru care deja a observat consecințele, fie personal, fie de la alții (ex. dacă treci strada aiurea, poți primi amendă; dacă nu respecți regulile de igienă în magazinul tău de produse alimentare, poți primi amendă). Restul de norme NU sunt și NU pot fi cunoscute, implicit, nici respectate.

Bun, ce are de a face legislația cu birocrația (și corupția)? Un mare număr de formalități birocratice e generat de legislația secundară (cea emisă de instituții executive). “Norme metodologice”, “ordine de ministru” etc. Sună familiar? Dacă adaug că legislația secundară este viciată de aceleași metehne ca și cea primară (ex. legi modificate și răsmodificate), devine ușor de înțeles de ce NU ești prea des cu toate afacerile în regulă cu statul. Mereu se va găsi câte o obligație de care își amintește un funcționar, o hârtie de întocmit, un termen de respectat, un impozit de plătit, o amendă de dat etc.

Excesul de modularitate al legislației este una dintre cauzele prolificității ei. Într-un program de calculator e chiar recomandat să divizezi instrucțiunile în părți refolosibile (ex. funcții, clase, module, biblioteci etc.). Într-un sistem în care informațiile sunt prelucrate de om, modularitatea e o pacoste. De regulă, omul caută calea cea mai simplă către un rezultat. Nu are nevoie de prea multe reguli, împrăștiate în zeci de acte normative. Învățam la teoria generală a dreptului și la drept constituțional despre ideea de codificare, de agregare a unor norme care privesc aceeași tematică, în norme mai simple, mai clare și mai ușor de cunoscut. Asta era și una dintre intențiile bune ale Legii 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. De exemplu, avem un cod al muncii. În loc să conțină TOATĂ legislația muncii (e ceea ce ai aștepta de la un cod), reglementează doar o parte a ei, restul fiind împrăștiat în felurite legi de diverse dimensiuni, vârste și calități – ex. legea privind contractele colective, legea privind unele măsuri de protecție a persoanelor, legea privind jurisdicția muncii, legea sindicatelor, legea privind ucenicia etc.

În plus, legislația trebuie să fie pe înțelesul cetățeanului cu inteligență medie. Dacă vrem o legislație tehnicizată, doar pe înțelesul juriștilor (o formă de șamanism juridic), atunci ar trebui ca aceasta să le fie aplicabilă numai lor. Nu poți pretinde cetățeanului mediu să cunoască finețuri juridice, după cum nu-i poți pretinde să știe finețuri contabile sau inginerești. Legislația trebuie să aibă accesibilitatea pictogramelor pe care le vezi la gară. Mai mult, legislația trebuie să fie accesibilă gratuit, printr-un serviciu public gratuit.

[continuarea într-un episod următor, dacă episodul-pilot are succes ]

M-ar interesa și părerile tale.

Citește și:
Inflația legislativă din România
Goliat
Aberații din administrație [1]
Cât de ușor e să fii antreprenor?
Sunt un infractor (aproape)
Și alții sunt infractori (aproape)

Filed under: Juridic, Politică, Societate   |  8 Comments
Etichete:aberaţii, birocraţie, idei, land of confusion, legislaţie, reforma statului român