Despre legalitatea înregistrărilor audio-video, ca mijloace de probă

Proaspătul scandal al divulgării prin presă a unor înregistrări compromițătoare mi-a amintit de ceea ce doream să comentez mai demult în legătură cu legalitatea și admisibilitatea probelor audio-video într-un proces din România.

Deja am avut ocazia să discut despre asemenea lucruri, folosesc acest prilej pentru a dezvolta subiectul.

Problema

Sunt valabile înregistrările audio-video efectuate de particulari și propuse ca probe într-un proces?

Reglementări

Tematica discutată ține de respectarea vieții private și de garanțiile legale pe care statul le dă în această privință, dar și de necesitatea aflării adevărului și a protejării drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor.
Actele normative de bază care sunt relevante pentru discuție și care vor fi referite pe parcurs sunt:

(Referințele la aceste texte vor fi făcute în formatul acronim(articol); ex. CR(26) = Constituția României, articolul 26)

Pe lângă aceste norme, există și legi care reglementează aspecte ale protecției vieții private, însă nu sunt relevante pentru discuția de aici (Legea 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date și Legea 504/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice – două legi cu prevederi redundante care cu siguranță puteau fi formulate mai simplu și mai eficient).

Comentarii privind reglementările

Reglementările menționate conțin garanții că viața intimă, familială și privată a persoanelor va fi respectată de autoritățile publice (cf. CR(26) și CEDO(8)). CEDO(8.2) prevede și o excepție, când este justificat amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la viață privată:

Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Garanțiile menționate sunt „implementate” de Codul de procedură penală și prin reglementarea probelor și a mijloacelor de probă (CPP(62+)). Prin probă codul denumește orice fapt care servește scopului unui proces penal (cf. CPP(63, 1)). Probele nu au o valoare prestabilită, iar aprecierea lor se face în urma examinării tuturor probelor, pentru stabilirea adevărului (CPP(63) și CPP(3)).
Mijloacele de probă sunt formele, manifestările concrete care indică faptele considerate probe (CPP(64)). Codul enumeră mijloacele de probă, incluzând înregistrările audio sau video, constatările tehnico-științifice și expertizele. În plus, codul conține regula legalității mijloacelor de probă „Mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”.
Exact această prevedere este invocată în sprijinul respingerii înregistrărilor audio-video efectuate prin încălcarea cerințelor procedurale ale legii.

Trebuie precizat că, prin comparație, Codul de procedură civilă conține o reglementare mai puțin precisă a condițiilor de valabilitate a probelor (CPC(167+, 201+)). Acest fapt este cauzat de o nefastă neprimenire și nesincronizare a legislației românești.

Condițiile de efectuare a înregistrărilor audio-video în procesul penal
Codul de procedură penală obligă procurorii să obțină autorizarea motivată a unui judecător înainte de a efectua acte de procedură care implică înregistrarea sau interceptarea comunicațiilor unei persoane cercetate penal (CPP(91^1+)).
Este esențial să observăm că interceptările și înregistrările audio-video prevăzute de cod au ca obiect „convorbirile sau comunicările efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare”. Nu sunt reglementate înregistrările efectuate convorbirilor verbale, directe. Textul de față se referă în mod particular la acele înregistrări audio-video efectuate de o persoană vătămată, prin mijloace directe, care nu implică interceptarea comunicațiilor altei persoane, și propuse organelor judiciare ca mijloc de probă.

Legea prevede detalii procedurale precum:
– tipul infracțiunilor pentru care se pot efectua înregistrări sau interceptări (ex. infracțiuni contra siguranței naționale, de terorism, trafic de stupefiante, persoane sau arme, infracțiuni comise prin mijloace de comunicare electronică etc.)
– durata autorizării și condițiile de reînnoire a acesteia;
– organele care efectuează interceptarea și înregistrarea.

Legea prevede și posibilitatea persoanei vătămate de a cere motivat procurorului să obțină o autorizare din partea judecătorului pentru a fi efectuată interceptarea și înregistrarea comunicațiilor acestei persoane, indiferent de natura infracțiunii cercetate (CPP(91^1.8)).

Această prevedere poate fi interpretată ca indicând singura cale admisă de lege pentru înregistrările efectuate la inițiativa particularilor, dacă ignorăm o altă prevedere a Codului de procedură penală:

Articolul 916
(2) Înregistrările prevăzute în prezenta secțiune, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.

[Completare – 12 mai 2011:] Prin Decizia 134/2011 a Curții Constituționale a fost respinsă excepția de neconstituționalitate privind articolul 916 din Codul de procedură penală; din considerente:

Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală, statuând că rațiunea reglementării urmărește să valorifice toate probele ce pot servi la aflarea adevărului, dispozițiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private — invocat în motivarea excepției —, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale.

Exemplele ipotetice descrise mai jos vor pune la îndoială interpretările nejustificat de restrictive.

Înregistrările audio-video, ca mijloace de probă în procesul civil
Codul de procedură civilă nu conține prevederi în legătură cu posibilitatea utilizării înregistrărilor audio-video ca mijloace de probă în procesul civil. Acest lucru poate fi justificat pe de-o parte, prin vechimea codului, pe de alta, prin neglijența legislativului în adaptarea legislației la realitățile contemporane. Există, totuși, și o diferență fundamentală între cele două coduri de procedură, care poate justifica această lacună: în vreme ce procedura penală implică în primul rând competența de investigare a unei autorități publice (procuratura) și face necesare garanțiile legale contra unor abuzuri, în procedura civilă părțile sunt, de regulă, persoane particulare.

Dacă ținem cont de condițiile generale de admisibilitate a probelor, enunțate în doctrină, nu avem motive să înlăturăm înregistrările audio-video dintre mijloacele de probă utilizabile în procesul civil:

  1. proba trebuie să nu fie oprită de lege – nu există interdicții privind utilizarea înregistrărilor în procesul civil;
  2. proba trebuie să fie verosimilă – e oarecum ironic să fie privită cu atât de mult scepticism o înregistrare audio-video, cât timp principalul mijloc de informare din zilele noastre e televiziunea; firește, verosimilitatea poate fi testată prin mijloace tehnice (și desigur, acolo unde nu se vrea observarea evidenței, se vor găsi mereu detectori de pixeli albaștri…);
  3. proba trebuie să fie utilă – mai ales când circumstanțele nu permit niciun alt mijloc de probă (ex. nu sunt martori, nu există înscrisuri), o înregistrare audio-video poate deveni singura sursă de informații despre un pretins fapt sau act juridic;
  4. proba trebuie să fie pertinentă – legătura înregistrărilor cu pretențiile formulate într-un litigiu poate fi chiar mai solidă decât declarațiile unor martori;
  5. proba trebuie să fie concludentă – o înregistrare, după verificări care să înlăture orice dubiu asupra autenticității sau contextului, se poate dovedi cheia rezolvării unui litigiu; poate surprinde recunoașteri, delicte civile, stări de fapt etc.

Există și cazuri în care probele recunoscute într-un proces penal, inclusiv cele rezultate prin înregistrări, pot fi incluse într-o acțiune civilă (v. acțiunea civilă în procesul penal – CPP(14+)).

Posibilitatea menționată mai sus, ca o persoană vătămată să inițieze procedura pentru autorizarea înregistrării, nu este aplicabilă procesului civil întrucât excede competenței preponderent penale a procurorului.

Un argument pentru susținerea ideii admisibilității înregistrărilor audio-video în procesul civil, în ciuda lacunei de reglementare, este una dintre prevederile Codului civil:

Articolul 3
Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.

… sau o prevedere a Legii 303/2004 privind statutul magistraților judecătorilor și procurorilor:

Articolul 4
(2) Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Deși „denegarea de dreptate” nu este reglementată material de nicio lege în vigoare, încălcarea acestui articol poate duce la sancționarea judecătorului, conform Legii 303/2004 privind statutul magistraților (cf. articolul 97 i) „refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire ce îi revine potrivit legii sau dispusă, potrivit legii, de conducătorul instanţei ori parchetului”).

Cazuri ipotetice

Toate exemplele care urmează se referă la înregistrări audio-video, efectuate de o persoană particulară, în scopul probării unui fapt juridic în cadrul unui proces penal sau civil.

Înregistrarea audio-video a unei convorbiri private
În timpul unei discuții private cu șeful, o persoană se hotărăște să înregistreze convorbirea folosind telefonul mobil. Înregistrarea efectuată, evident, fără știrea tuturor participanților, poate surprinde o paletă largă de infracțiuni care, deși există, nu ar putea fi probate decât prin această înregistrare: amenințare, șantaj, hărțuire sexuală etc.
Persoana lezată se adresează justiției. Care ar putea fi urmarea?

Respingerea probei pe motiv că mijlocul ei a fost obținut ilegal, fără autorizarea judecătorului, ar fi o soluție care nu oferă nicio protecție victimei, asigurând impunitate făptuitorului. A cere procurorului ca la rândul său să solicite autorizarea judecătorului pentru o înregistrare ar fi o procedură excesivă și imposibil de realizat în condițiile unei infracțiuni constatate spontan.

Înregistrarea audio-video a unei infracțiuni
Dacă în cadrul unei emisiuni TV, în direct, are loc o infracțiune (de pildă, lovirea sau amenințarea), instanța va ignora înregistrarea și va admite numai probe dintre cele enumerate în coduri?

O persoană, martoră la comiterea unei infracțiuni (ex. viol, furt, tâlhărie, amenințare), înregistrează cu telefonul ceea ce poate observa.
Înregistrarea este făcută fără autorizarea vreunei autorități, într-un mod spontan, similar celui descris în cazul anterior. Întâmplător, acea înregistrare ar conține date esențiale pentru rezolvarea cazului.

Ar fi acesta un mijloc de probă admisibil în instanță?

Înregistrarea video efectuată de camerele de supraveghere
La o bancă sau la o altă firmă sunt montate camere de supraveghere care înregistrează fără vreo autorizare expresă a unei autorități judiciare și fără acordul celor surprinși în imagini. În eventualitatea unei infracțiuni, aceste camere de supraveghere pot produce probe importante pentru rezolvarea cazului.

Ar fi acestea admisibile într-un proces?

Înregistrarea audio-video a unui contract verbal
Două persoane se înțeleg verbal asupra unei prestații (ex. do ut facias). Este o manifestare a acordului de voință în scopul producerii unor efecte juridice, cunoscută în drept sub denumirea de contract (cf. CC(942)). Codul civil nu conține obligația ca toate contractele să fie consemnate în scris. În particular, contractul menționat este unul de tip solo consensu – pentru a cărui încheiere valabilă este suficient consimțământul părților, fără a fi necesar un înscris.

În eventualitatea în care o parte și-a executat prestația (ex. a prestat serviciul la care se angajase), iar cealaltă parte nu-și îndeplinește obligația de a plăti suma convenită, poate fi folosită într-o instanță civilă înregistrarea convorbirii?

Înregistrarea audio-video a unor fapte invocate într-un proces de divorț
Violențele între soți sau asupra copiilor nu sunt tocmai fapte care să aibă cu ușurință martori sau care să poată fi probate prin vreun înscris. Înregistrarea audio-video a unor asemenea fapte ar putea ajuta instanța la aflarea adevărului, întocmai ca și în exemplele de mai sus.

Critici

Una dintre criticile aduse ideii de admisibilitate a înregistrărilor audio-video obținute fără autorizare este că acestea aduc atingere vieții private a unor persoane. Acest lucru este adevărat. În aceeași măsură este un lucru justificat, dacă acele înregistrări sunt folosite exclusiv pentru probarea unei infracțiuni sau a unui fapt juridic civil, cu ocazia unui proces. Această concluzie converge cu principiul aflării adevărului, existent atât în procesul penal, cât și în cel civil.

Eventualele abuzuri ale persoanelor care efectuează înregistrări pentru alt scop decât cel de probare a unor fapte în fața justiției intră în sfera abuzului de drept sau a altor infracțiuni (cf. CEDO(17, 18), CR(53), CP(194, 259, 260)). Divulgarea în presă a unor astfel de înregistrări este de natură a înfrânge ideea de apărare a drepturilor și intereselor legitime ale persoanei, cât timp competența de rezolvare a unor conflicte juridice aparține autorităților judiciare ale statului.

O altă critică este posibilitatea ca o înregistrare audio-video să fie falsificată și în consecință nu poate beneficia de încredere deplină. Acest punct de vedere este ușor de respins:
– legea prevede că probele trebuie evaluate în context și fără a primi valori prestabilite;
– legea prevede proceduri de certificare a mijloacelor de probă, în situația în care autenticitatea lor este contestată sau îndoielnică (ex. verificarea de scripte – CPC(177+) -, certificarea înregistrărilor – CPP(91^3) -, expertizele – CPP(116+));
– celelalte mijloace de probă indicate de lege sunt falsificabile în egală măsură (ex. declarațiile, înscrisurile), fără ca acest lucru să afecteze de plano admisibilitatea lor;
– falsificarea unei înregistrări audio-video este o sarcină foarte dificilă și adesea nefezabilă, iar lipsa de autenticitate a rezultatului poate fi constatată relativ ușor.

Concluzie

Ignorarea de plano a înregistrărilor audio-video efectuate de particulari în scopul probării unor fapte juridice, fără vreo autorizare din partea unei instituții a statului, contravine interesului public de înfăptuire a justiției.
Chiar ambiguă, legislația în vigoare conține temeiuri suficiente pentru a nu ignora aceste mijloace de probă și pentru a le trata ca pe modalități legitime de probare a adevărului, indiferent de prejudecata că ele ar fi invalidate de vicii de procedură, în realitate nejustificate.

P.S.:
Ca o scurtă digresiune, deși sunt de acord că înregistrările utilizate în cazul menționat la începutul articolului sunt legale și pot fi folosite într-un proces din România, modul lor de utilizare mi se pare scandalos:
(1) înregistrările trebuiau predate procurorului și evaluate exclusiv într-un proces judiciar, nu „aruncate” în presă în campania electorală pentru o altă judecată făcută de „popor” asupra „presei ticăloșite” sau a adversarilor politici, în lipsa unei campanii electorale curate și decente;
(2) părtinirea manifestată propagandistic de ziarul online Curentul față de PDL și de candidatul său este un motiv suficient pentru a privi cu rezerve buna-credință a celor care văd „ziariști ticăloșiți și lachei” numai în tabăra opusă, fiind incapabili să observe ceea ce o oglindă sinceră le-ar putea arăta fără echivoc.

Completare (15 noiembrie 2010):
Codul penal care ar urma să intre în vigoare în 2011 (N.B. – la 8 octombrie 2011 acest cod încă nu a intrat în vigoare, sunt zvonuri că acest fapt se va întâmpla în toamna lui 2012!), în reglementarea dată nou-introdusei infracțiuni de violare a vieții private (articolul 226), prevede că:

(1) Atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta, sau a unei convorbiri private, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.
(2) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(4) Nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim;
b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită de făptuitor;
c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni;
d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
(5) Plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Completare (6 iunie 2013):
Codul de procedură civilă (Legea 134/2010, intrată în vigoare la 15 februarie 2013) include explicit în reglementarea privind probele din procesul civil mijloacele materiale de probă:

Articolul 341
Lucrurile ca mijloace de probă
(1) Sunt mijloace materiale de probă lucrurile care prin însușirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluționarea procesului.
(2) Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă și fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum și alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.

Citește și:
Quousque tandem, Vadim
De ce screenshot-urile nu sunt mijloace de probă prea bune

28 de gânduri despre „Despre legalitatea înregistrărilor audio-video, ca mijloace de probă

  1. Bogdan spune:

    Foarte interesanta analiza.
    Cred ca trebuie sa fie facuta o separare clara in cazurile dintre civil si penal. Daca in penal, este clar ca in momentul in care o inregistrare prezinta o infractiune sau mijloace directe prin care se poate identifica autorul, victima, sau alte circumstante esentiale pentru infractiune – judecatorul ar trebui sa o accepte.

    Pe de alta parte in civil – cred ca depinde mult mai mult de vointa ambelor parti din litigiu. Altfel ajungem sa ne urmarim peste tot cu camere, ca sa fim 100% siguri (ceea ce nu se poate oricum).

  2. Alin spune:

    Mulțumesc pentru comentariu, Bogdan.
    Am încercat (măcar) să tratez diferit procesul penal de cel civil.
    Nu sunt de acord că în civil admisibilitatea acestor înregistrări ar depinde de voința părților (este ceea ce am înțeles din comentariul tău), evident, doar dacă nu cumva ambele părți sunt de acord să nu fie folosite astfel de înregistrări.

    Pe lângă articolul 3 din Codul civil, deja menționat, care interzice judecătorului să se prevaleze de lacuna sau insuficiența legii pentru a nu judeca un caz, aș invoca și articolul 167 din Codul de procedură civilă: „Dovezile se pot incuviinta numai daca instanta socoteste ca ele pot sa aduca dezlegarea pricinii, afara de cazul cand ar fi primejdie ca ele sa se piarda prin intarziere.(…)”. Or, acest lucru face ca mai degrabă instanța, nu părțile, să decidă dacă un mijloc de probă poate fi utilizat în proces pentru „dezlegarea pricinii”.

    Cred că singurul mijloc pe care îl are o parte de a combate probele adversarului este supunerea acestora la o expertiză care să le verifice autenticitatea. Dacă i s-ar cere acordul, ar putea pur și simplu să nu-l dea pentru orice mijloc de probă care ar incrimina-o.

    Și da, am ajunge probabil și la o isterie și paranoia a înregistrărilor. Cât timp „colectarea” lor s-ar face pentru a putea dovedi fapte juridice în instanță, nicio problemă… Sigur că ar fi o practică ridicolă și ineficientă, în raport cu simpla semnare cu încredere și bună-credință a unui document, dar nimic n-o face ilegală sau inutilă pentru dovedirea unui fapt de drept oarecare, chiar și în civil.

  3. andreea spune:

    buna ziua ,am o intrebare daca se poate, sunt amendata pt un presupus scandal in locuri publice si judecatoarea refuza sa vizioneze camerele ca spune dansa nu are timp si acesta nu e un caz important. ce pot face ?aceste camere pot dovedi nevinovatia.multumesc

  4. Alin spune:

    Cereți instanței (în scris) să dispună administrarea probei video pe care o considerați esențială în apărarea dvs. Un eventual refuz poate fi motiv de recurs (v. 385^9 10. CPP).
    Ideal ar fi să apelați la un avocat (dacă nu ați făcut-o deja); vă poate fi mult mai util decât un simplu răspuns pe un blog sau decât apărarea neasistată de un specialist.

  5. mihai spune:

    daca am injurat un politist pe telefonul mobil dar el nu se afla in timpul seviciului ma poate da in judecata pt ultraj ? poate folosi inregistrarea in instanta?

  6. Alin spune:

    Injuria (=insulta, v. articolul 205 din Codul penal) nu este inclusă în lista de fapte de la ultraj (v. articolul 235 din Codul penal). Poate să te dea în judecată și poate folosi înregistrarea ca probă.

  7. MIRCEA TRAIAN spune:

    daca este o plingere penala (nu securitate nationala , )adica infractiune de inselatorie se poate cere din urma ascultarea convorbirilor telefonice?

  8. Alin spune:

    Se poate cere, însă, tocmai din cauza feluritelor interpretări la care făceam trimitere, nu există certitudini că se și admite – depinde de abilitatea avocatului, de practica locală, de…, de…
    Mi-e neclar la ce vă referiți prin „… se poate cere din urma ascultarea…”.

  9. alina spune:

    inntr-un proces civil s-a respins proba audio.tin sa mentionez ca paratul a adus martori mincinosi iar prin acea inregistrare e singura modalitate prin care pot demonstra asta.inregistrarea a fost facuta in domiciliul meu la acea vreme. apreciez orice raspuns ,multumesc

  10. Alin spune:

    Aveți căi de atac în civil – ex. apel, recurs. Apoi, aveți posibilitatea unei plângeri penale pentru mărturie mincinoasă (articolul 260 din Codul penal), pe care să încercați să o dovediți inclusiv cu proba audio menționată (v. articolul 916 din Codul de procedură penală). Dacă în penal se pronunță o soluție de condamnare pentru mărturie mincinoasă o puteți utiliza ca motiv de revizuire a hotărârii pronunțate în civil (articolul 322:4 din Codul de procedură civilă).
    Formularea plângerii penale în timp ce se soluționează acțiunea civilă actuală, dacă se dispune începerea urmăririi penale, poate duce la suspendarea procesului civil (articolul 244:1.2 din Codul de procedură civilă) până la soluționarea definitivă a acțiunii penale.

    Evident, orice opinie exprimată aici nu poate fi nici completă, nici imediat folositoare, întrucât se bazează pe informații insuficiente. Pe lângă asta, nu există nicio garanție că mijloacele de probă pe care le propuneți ar fi apreciate de instanțe așa cum vă doriți…

Comentariile nu sunt permise.