Jurnal de avocat: protestul judecătorilor


Luni, 12 septembrie 2016

Am deplasare de la Craiova la Râmnicu Vâlcea pentru o ședință de judecată la tribunal care începe la 08:30.

04:30: Trezire. Pregătire…
05:30: Plec spre Râmnicu Vâlcea.
07:45: Ajung la Râmnicu Vâlcea (drum liber, pândarii din Loganul albastru de la Strejești nu au așezat pe poziții încă).
08:15: Intru în Tribunalul Vâlcea. Îmi găsesc sala și poziția pe listă. Aștept jandarmul să deschidă ușa sălii.
08:35: Se deschide sala. Intră grefiera cu dosarele. Surpriză! Nu e completul Ap2, ci Ap1, care are aceeași oră de început (am înțeles că e o practică a acestui tribunal să anunțe mai multe ședințe la aceeași oră, cu toate că nu are tot atâtea săli disponibile – timpul nostru are preț… iar acesta este 0). Mă uit iar la lista mea: ora de început (08:30 – din citație și de pe portal) e tăiată cu pixul și tot cu pixul este scrisă o nouă oră – 11:00.Jpeg
08:45: Intră judecătorii. Bine-dispuși, parcă ne pregătesc o surpriză. Încep să strige dosarele și le amână pe toate. „E protestul judecătorilor.” Sunt discriminați și asupriți de puterea executivă.
09:20: Se termină ședința. Mai aștept vreo 10 min. Poate intră cumva și completul Ap2. Nu am noroc. Nu-mi rămâne decât să mă întorc la mașină și să aștept până la ora modificată.
10:45: Revin în sală și aștept…
11:50: Intră grefiera cu dosarele. Cer dosarul meu. „Nu am acest dosar.”, „Ce complet intră?”, „Falimente”, „Și completul Ap2?”, „Nu știu. Vorbiți cu grefiera. Camera 7, sub scară.” Merg la grefieră. Îmi spune că ședința completului Ap2 a început la 10:30 și s-a terminat, dar să nu-mi fac griji că toate dosarele s-au amânat, deci „nu este niciun prejudiciu” (wtf?!) „Și eu cum mă justific față de client? Am bătut cu noaptea-n cap drumul de la Craiova și nici măcar nu am depus împuternicirea și apar ca fiind lipsă?! De ce nu ați scris iar pe listă noua modificare a orei?”, „Judecătorii nu au mai avut răbdare și oricum se amânau toate dosarele…”, „Aș vrea măcar să depun împuternicirea.”, „Depuneți-o prin registratură.” Scriu de mână un fel de adresă de înaintare la care atașez împuternicirea, îi fac o copie (0,40 lei/pagină la xerox-ul tribunalului, fără bon fiscal, bineînțeles… că isteria bonurilor a trecut deja și lucrurile se reașază pe făgașul lor „normal”) și apoi merg la registratură.
12:15: La registratură pun hârtiile pe masă și cer să fie înregistrate. „A plecat colega cu mapa. S-a terminat programul cu publicul. Trebuia să veniți mai devreme.”, „(?^(&%!)”, „Se mai pot depune numai cu acordul președintelui de secție, dar e în ședință.” Îi explic povestea zilei mele că poate pricepe absurdul situației. „Înțeleg, dar trebuie să ne înțelegeți și dvs. că nu putem face orice de capul nostru. Nu vreau să existe bănuieli că am favorizat pe cineva…” Până la urmă, după atâtea parlamentări, o altă funcționară se oferă să mă ajute, cu condiția să menționez olograf pe cerere că am depus-o după ședință și să semnez… mă asigur că și ea semnează pe copia mea. Plec spre birou. Mai pierd vreo două ore pe drum, doar pentru a spune o nouă poveste despre justiția noastră independentă și în folosul cetățeanului.
Mâine am iar deplasare la Tribunalul Vâlcea. Urmează probabil cea mai previzibilă soluție a unei instanțe: amânare pentru că e protest…

P.S. Pentru cine nu crede că „e prejudiciu”, să facă un exercițiu de empatie: dacă eram avocatul lui și trebuia să mă prezint la termen, pe cheltuiala lui, cum i s-ar fi părut să plătească? Și cum i s-ar fi părut să piardă mai bine de o jumătate din ziua de lucru pentru o deplasare total inutilă?

P.P.S. „1. Justiția trebuie să aibă ca și preocupare esențială protecția, promovarea și garantarea tuturor drepturilor și libertăților cetățenești. În fața judecătorului cetățeanul este egal cu statul.” (Memorandum privind situatia justitiei in 2016 votat in Adunarile Generale)… vasăzică am pierdut o zi din viață pentru că judecătorii tocmai se preocupau de garantarea drepturilor cetățenești.

Reclame

Ce lipsește din legea contenciosului administrativ?


Cum să omori muște cu bomba atomică

După ce România a devenit stat membru al Uniunii Europene (1 ianuarie 2007) Legea 554/2004 a contenciosului administrativ a fost modificată, printre altele fiind adăugat un caz special de revizuire (v. articolul 21:2), pe lângă cele din dreptul comun (v. articolul 322 din Codul de procedură civilă):

(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare.

Scopul evident al acestei noi prevederi era acela de a oferi un remediu pentru cazurile în care instanțele naționale au pronunțat hotărâri irevocabile care încalcă principiul priorității dreptului comunitar (dreptul Uniunii Europene). Criticabil ar fi faptul că acest remediu este prevăzut numai în contextul contenciosului administrativ. Or, dreptul comunitar poate fi încălcat și în alte ramuri de drept, acolo neputându-se folosi cazul special de revizuire prevăzut de Legea 554/2004.
Nu cunosc rata de succes a revizuirilor bazate pe acest caz special. Pot bănui că majoritatea lor au fost respinse (ex. hotărârile atacate „nu evocau fondul”, instanțele nu au constatat o încălcare a dreptului comunitar etc.). Totuși, fie și teoretic și iluzoriu, era un mijloc pus la dispoziția justițiabililor.

Prin Decizia 1.609/2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate privind teza a doua a alineatului citat mai sus – fraza referitoare la termenul de introducere a cererii de revizuire. În această situație a devenit aplicabil textul articolului 33 din Legea 47/1992 (suspendarea efectelor juridice ale normei neconstituționale pentru 45 de zile, urmată de încetarea efectelor după expirarea acestui termen).

Proiectul de modificare a Legii 554/2004 a ajuns în dezbatere parlamentară mai întâi în Camera Deputaților. Forma inițiatorului, adoptată tacit de Cameră (în aprilie 2011), clarifica textul criticat de Curtea Constituțională: „(…) Hotărârea se comunică părții interesate în termen de 30 de zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare (…)”.
Apoi a venit rândul Senatului (aveți răbdare cu pagina web…). Comisia juridică din Senat a hotărât, pe baza unei motivări criticabile, cu referiri mai ales la noul Cod de procedură civilă (Legea 134/2010 – adoptată, dar a cărei intrare în vigoare e lăsată în incertitudine), că întregul alineat (2) trebuie abrogat.
Senatul a adoptat proiectul și astfel, prin Legea 299/2011, alineatul (2) al articolului 21 din Legea 554/2004 a fost abrogat.

P.S. În actuala așezare, camera decizională poate modifica total și esențial un proiect primit de la prima cameră sesizată, această modificare devenind lege, indiferent de dezbaterile, propunerile, timpul pierdut etc. din prima cameră.

Buclucul taxei pe poluare


Tocmai vedeam la emisiunea lui Turcescu și Cristoiu (30 mai 2011, B1 TV) cum un analist piață auto vorbea cu mare convingere și implicare despre taxa pe poluare (în popor, cunoscută și ca „taxa auto”, „taxa de primă înmatriculare” sau, după denumirea ei mai veche, „taxa specială pentru autoturisme și autovehicule”). Analistul era destul de nelămurit în privința posibilității Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) de a hotărî într-o cauză privind fapte anterioare primirii României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007).
Pentru că subiectul taxei pe poluare mă interesează personal (restituirea taxei plătite de tatăl meu) și profesional (ca avocat), am câteva comentarii de făcut.

Mai întâi, problema analistului putea fi rezolvată prin citirea textului hotărârii preliminare a CJUE – deja celebra „cauză Tatu” – C-402/09 în care era discutată conformitatea cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) a OUG 50/2008, publicată în MO 327/25 aprilie 2008 și intrată în vigoare la 1 iulie 2008.
Între timp, curtea s-a mai pronunțat în cauze similare.

Confuzia analistului ar putea fi explicată prin amintirea formei vechi a taxei: taxa specială pentru autoturisme și autovehicule. Într-adevăr, aceasta a fost introdusă în Codul fiscal (articolele 2141-2143, abrogate în prezent) prin Legea 373/2006, înainte ca România să devină stat membru al Uniunii Europene. Au urmat procese în care plătitorii taxei au cerut instanțelor să hotărască obligarea autorităților la restituire sau înmatriculare fără plata taxei. Încă de pe atunci unele instanțe au considerat că taxa instituia o discriminare (exemplu) între autovehiculele importate din UE și cele deja înmatriculate în România.
Această taxă a fost înlocuită de taxa pe poluare, reglementată de OUG 50/2008.
Nici noua taxă nu a dus la evitarea proceselor. În fond, cheia discriminării s-a păstrat: „Taxele speciale se plătesc cu ocazia primei înmatriculări în România.” (articolul 2142 din Codul fiscal) – „Obligația de plată a taxei intervine: a) cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România;” (articolul 4 din OUG 50/2008, litera a) a rămas nemodificată în toate formele ordonanței).

Spre frustrarea celor care au contestat taxa, instanțele nu au avut o practică unitară, soluțiile variind de la tribunal la tribunal și apoi de la o curte de apel la alta (nu ar fi de mirare dacă variațiile ar fi chiar între completele aceleiași instanțe). „Cauza Tatu” nu este decât unul dintre procesele judecate în fața instanțelor române (în speță, Tribunalul Sibiu; v. și o soluție a Tribunalului Cluj) în care s-a formulat către CJUE o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare în interpretarea tratatelor (articolul 267:a TFUE). După concluziile nefavorabile pentru contestatori ale unuia dintre avocații generali ai CJUE, instanța a pronunțat o hotărâre preliminară cu următorul dispozitiv: „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.

Plătitorii care ceruseră restituirea taxei tocmai căpătaseră un argument solid în susținerea cererilor în fața instanțelor. Pus în fața perspectivei de a restitui sume semnificative, statul are la îndemână, ca ultim remediu, un recurs în interesul legii, formulat prompt de procurorul general. Acesta este un mijloc prin care Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) se pronunță, cu efect obligatoriu pentru toate instanțele, asupra interpretării legii atunci când se observă o practică neunitară. În speță, interpretarea propusă de procurorul general ar fi aceea ca instanțele să constate inadmisibilitatea cererilor de restituire a taxei sau de înmatriculare fără plata ei, pentru un motiv pur tehnic procedural, nu și de fond: neefectuarea procedurii prealabile (v. Legea 554/2004 a contenciosului administrativ) – contestația adresată mai întâi organului administrativ, în termen de 30 de zile de la primirea actului contestat. E de presupus că sunt foarte mulți cei care au plătit și nu au contestat în termen, așa încât acțiunile lor de acum ar fi respinse de instanțe cu mare ușurință.

Completare – 22.11.2011: Prin Decizia în interesul legii 24/2011 ÎCCJ a admis recursul în interesul legii referitor la acțiunile privind taxa pe poluare, dând o soluție favorabilă celor care cer restituirea taxei.

Completare – 07.01.2012: Decizia ÎCCJ a fost publicată în MO 1/2012.

Contractul de muncă pe durată determinată după modificarea Codului muncii


Motto: Une mauvaise loi appliquée rend plus de services qu’une bonne loi interprétée (Napoleon I)

Unul dintre obiectivele flexibilizării Codului muncii (modificat recent prin Legea 40/2011) privea regimul juridic al contractelor individuale de muncă pe durată determinată. Așa cum am avut ocazia să aflu din câteva mailuri primite zilele trecute, deja forma actuală a textului din cod a generat în practică probleme de interpretare legate de durata efectivă a contractului, având în vedere posibilitatea de prelungire și de încheiere a unor contracte succesive.

Reglementarea anterioară modificării Codului muncii

Articolul 80 prevedea că un contract de muncă pe durată determinată poate fi prelungit după termenul inițial cu două condiții: (1) numai înăuntrul termenului maxim de 24 de luni și (2) de cel mult două ori succesiv.
Prin contracte succesive legea denumea contractele pe durată determinată încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui alt contract pe durată determinată. De asemenea, exista o restricție privitoare la numărul de contracte pe durată determinată care pot fi încheiate succesiv: cel mult 3.

Reglementarea curentă

Textul relevant, în forma actuală, prevede:

Articolul 80
(…)
(3) Contractul individual de muncă pe durată determinată poate fi prelungit, în condițiile prevăzute la art. 81 [cazuri în care este permisă încheierea contractului – n.a.], și după expirarea termenului inițial, cu acordul scris al părților, pentru perioada realizării unui proiect, program sau unei lucrări.
(4) Între aceleași părți se pot încheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată.
(5) Contractele individuale de muncă pe durată determinată încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui contract de muncă pe durată determinată sunt considerate contracte succesive și nu pot avea o durată mai mare de 12 luni fiecare.

Articolul 82
(1) Contractul individual de muncă pe durată determinată nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mare de 36 de luni.
(2) În cazul în care contractul individual de muncă pe durată determinată este încheiat pentru a înlocui un salariat al cărui contract individual de muncă este suspendat, durata contractului va expira la momentul încetării motivelor ce au determinat suspendarea contractului individual de muncă al salariatului titular.

Interpretare

Cele două articole au primit deja interpretări destul de variate. Fără a face o expunere pe larg, merită menționate cel puțin două direcții:
(1) limita de 36 de luni include și contractele succesive;
(2) limita de 36 de luni se referă la un contract (primul) din cele 3 succesive, rezultând o durată totală de 60 de luni a raportului de muncă pe baza unor contracte pe durată determinată succesive.

Am respins prima direcție de interpretare pentru că implică o confuzie între prelungirea unui contract și încheierea unui contract distinct. Chiar dacă diferența între cele două operații privește mai mult forma documentelor (act adițional vs. contract) decât fondul, însuși textul legii prevede distinct prelungirea unui contract (articolul 80:3) și contractele succesive (articolul 80:5).

Concret, interpretarea potrivită a articolelor 80 și 82 ar fi:

  • primul contract poate avea o durată maximă de 36 de luni (articolul 82:1);
    • dacă durata inițială este mai mică de 36 de luni, contractul poate fi prelungit (articolul 80:3), chiar și din lună în lună (legea nu limitează numărul prelungirilor), până la atingerea duratei maxime;
    • dacă durata inițială este chiar de 36 de luni, nu ar mai putea opera prelungirea întrucât s-ar depăși durata maximă pentru un singur contract;
  • după încetarea primului contract, dacă într-un interval de maxim 3 luni părțile încheie un nou contract pe durată determinată, acesta e considerat contract succesiv (articolul 80:5) și nu poate avea o durată mai mare de 12 luni; este aplicabil același raționament ca mai sus în privința prelungirii: dacă al doilea contract are o durată inițială mai mică decât cea maximă permisă (12 luni), el poate fi prelungit până la atingerea celor 12 luni;
  • în cazul celui de-al treilea contract dintre cele 3 succesive permise de lege (articolul 80:4) tratamentul este identic cu cel pentru al doilea contract.

În total, între aceleași părți ar fi posibilă o durată cumulată de 60 de luni (36 + 12 + 12) = 5 ani de raport de muncă în baza a cel mult 3 contracte succesive pe durată determinată.

O altă problemă de interpretare rezultă din formularea textului articolului 82: mai trebuie respectată durata maximă de 36 de luni în cazul de la alineatul (2) – contract pentru înlocuirea salariatului al cărui contract este suspendat?

În opinia mea, da – pentru că textul articolului nu conține nicio excepție și pentru că a admite fără limitare temporală contractul pentru înlocuirea unui salariat deschide poarta abuzului (ex. în ipoteza în care suspendarea contractului a intervenit prin acordul părților și sine die).

În loc de concluzie

„Tot ceea ce poate merge prost va merge prost”. Legea interpretabilă este o sursă de injustiție, întrucât nu există nicio garanție că toți cei care trebuie să facă aplicarea ei înțeleg aceleași lucruri din aceleași texte.
Lipsa dezbaterii reale în perioada de adoptare a legii, inflexibilitatea și graba nejustificată a guvernului se află fără îndoială printre cauzele calității proaste a textului.
Legiferarea ostilă, cu care am fost obișnuiți deja, fără negociere și discuție temperată, fără implicarea celor care urmează să aplice legea, nu este de folos nimănui.

Citește și:
Cea mai recentă modificare a Codului muncii sau cum să nu faci o lege

Quousque tandem, Vadim?


La mulți ani! Să sperăm că 2011 va fi mai liniștit și mai bun decât 2010.

Priveam la o știre despre cea mai recentă ispravă a președintelui PRM. Episodul este o reluare a celui petrecut în 2010. Faptele sunt destul de limpezi; nu e nevoie de explicații (v. și hotărârea judecătorească, citiți „Zola” în loc de „Zole”, „obținerii” în loc de „obtionerii” ș.a.m.d.). Înregistrarea audio-video a scandalului este un bun exemplu pentru discuția despre legalitatea înregistrărilor audio-video, ca mijloace de probă. Oricum, chiar și în ipoteza în care asemenea probe ar fi invalidate, există martori care pot confirma faptele. Curios este că până acum nu am auzit de vreo sesizare din oficiu a parchetului. Probabil că procurorii nu privesc la televizor.

De 20 de ani ne amăgim cu vorbele mărețe așternute pe hârtia Constituției. Că trăim într-un stat de drept, că nimeni nu este mai presus de lege, că suntem egali în fața legii și a autorităților publice etc. etc.
Știm că realitatea este cu totul alta, însă din momentul în care ne resemnăm cu această stare a lucrurilor renunțăm implicit și la pretențiile de a trăi într-o țară civilizată. Să nu ne mai plângem de corupție, de abuzuri, de birocrație – primim exact ceea ce comportamentul nostru civic merită. Continuăm, bineînțeles, să avem legi, dar cât timp ele sunt doar bucăți de hârtie, aplicate facultativ și selectiv, „statul de drept” este doar o iluzie.

––––––––
Note de subsol*:

Codul penal
Articolul 239
Ultrajul
(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Lovirea sau orice acte de violenţă, săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(…)
(5) Dacă faptele prevăzute în alin. 1 – 4 sunt săvârşite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.

Articolul 271
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti
(1) Împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti, prin ameninţare faţă de organul de executare, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită prin acte de violenţă, pedeapsa este de la unu la 5 ani.
(2) Împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte prin ameninţare, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită prin acte de violenţă, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(4) Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 112 lit. c), d) şi g), se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
(…)

Codul de procedură penală
Articolul 465
Infracţiunea flagrantă
(1) Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.
(2) Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.
(3) În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii.

Articolul 143
Condiţiile reţinerii
(…)
(4) Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Articolul 214
Actele încheiate de unele organe de constatare
(…)
(4) În caz de infracţiuni flagrante, aceleaşi organe au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă.

* Dispozițiile legale enumerate nu se aplică „persoanelor publice” zgomotoase.

Completare (5 ianuarie 2011): UAU, ceva neobișnuit în sfârșit! O reacție față de… „contestația la executare” mai neprocedurală amintită.

Citește și:
Mai aşteptaţi ceva nou sub soare?
Despre legalitatea înregistrărilor audio-video, ca mijloace de probă
Repetăm istoria
Mai departe
“România o schimbăm noi toţi!”
Sătul

Înapoi la teoria X


Știrile privind modificarea Codului muncii sunt din ce în ce mai frecvente în ultima vreme (exemple aici, aici, aici, aici sau aici). Încă nu am găsit un document oficial care conține propunerile de modificare, însă zvonurile redate în media sunt destul de îngrijorătoare. Pot fi numai trial baloons pentru a testa reacțiile celor care vor fi afectați sau pot fi chiar ideile salvatoare ale celor care ne conduc.

Printre propunerile „dezbătute” avem:

  • eliminarea contractului colectiv de muncă la nivel național;
  • creșterea duratei normale a timpului de lucru la 12 ore pe zi;
  • înlăturarea cerinței zilelor consecutive de repaus săptămânal;
  • extinderea posibilității de încheiere a contractelor de muncă pe durată determinată;
  • creșterea perioadei de probă;
  • eliminarea reglementării comisiei disciplinare necesară în cazul concedierii pentru abateri disciplinare și a procedurii de cercetare prealabilă înaintea concedierii pentru necorespundere profesională;
  • reducerea amenzilor pentru munca la negru „fiindcă practica le-a arătat celor de la ITM-uri că instanțele consideră excesive amenzile și în locul lor dau avertismente” (sursa);
  • spor de 50% pentru munca în weekend;
  • amenzi (mai mari) pentru neplata salariilor și concediilor sau pentru șomajul tehnic „fictiv”;
  • concediu fracționat, „după nevoile salariaților” – înlăturarea cerinței de acordare a 15 zile neîntrerupt.

Laitmotivul propunerilor este „flexibilizarea” relațiilor de muncă (cumva nefericita flexicuritate?), chipurile în scopul înlesnirii angajărilor și reducerii ratei șomajului. E un paradox că binele salariaților, priviți ca grup, sau mai degrabă ca număr într-o statistică, urmează a fi realizat printr-un rău suportat direct și personal de fiecare dintre membrii acestui grup. Unde contează „binele” urmărit? În graficul celor care operează cu abstracții precum „rata șomajului”, „salariați”, „forța de muncă”, „flexibilizare” sau în viețile celor care ar urma să suporte măsurile propuse de guvern?

Cum ar arăta „binele” dorit de guvern și de președintele atât de generos în privința îndemnurilor și vorbelor înțelepte?
Fără contract colectiv de muncă la nivel național nu se mai poate fixa, de pildă, salariul minim valabil (pe hârtie) în toată țara și în toate domeniile de activitate. Divide et impera e tactica preferată a guvernanților de vreo doi ani încoace, o rețetă de succes până acum – de ce nu ar funcționa și în cazul negocierilor colective, mai facile cu parteneri sindicali de ramură?
Cum să nu fie mai bine pentru fiecare salariat dacă ar avea un program de lucru de 12 ore? Nu știu dacă ar include sau nu pauza de masă (căci atunci ar putea fi de 13 ore), dar cel mai probabil nu ia în calcul și timpul de transport spre și de la locul de muncă. Cât ar rezulta? 13-14 ore pe zi? Ce om normal nu ar fi bucuros că va putea fi obligat, spre binele său și al ratei șomajului, să aloce și mai mult timp muncii și nu unor lucruri inutile economic, precum familia, educația copiilor, odihna, recrearea? Fixarea unui program de lucru precum cel al minerilor din Anglia în 1833 ar fi cu siguranță un semn de progres. Toată concepția „comunistă” despre Eight-hour day trebuie revizuită.
Articolele 41-43 din Constituția României, care prevăd aberații precum durata normală a zilei de lucru de 8 ore (în medie), dreptul la grevă sau instituirea salariului minim garantat, ar trebui revizuite pentru a „flexibiliza” un pic lucrurile.

Repausul săptămânal de două zile consecutive, „de regulă” sâmbăta și duminica? Nu de puține ori am avut ocazia să aflu că, măcar în Craiova, timpul de muncă de facto include toate zilele săptămânii – e adevărat, cu reduceri duminica. Nu pot să spun că majoritatea angajatorilor procedează așa, însă e cert că, indiferent de ceea ce reglementează această lege enervantă numită Codul muncii, oricum „se practică” munca în weekend. E nevoie doar de o consacrare legislativă a realității. La ce ar putea servi o sâmbătă și duminică petrecută cu familia – după un obicei demodat -, când liberul ar putea fi acordat de angajator marțea și vinerea, de exemplu? Sunt tot două zile, nu?
Apropo de consacrări legislative, de ce nu am reglementa și practica foarte iscusită de angajare după semnarea unei demisii în alb, ca garanție că angajatorul păstrează flexibilitatea forței de muncă?

Într-adevăr, concedierea pentru abateri disciplinare sau cea pentru necorespundere profesională sunt puternic procedurale. La cât de mult contează fondul acestor proceduri, existența lor ca atare este o simplă formalitate și o risipă de timp. Oricum, angajatorul era practic judecător în propria cauză (nemo iudex in causa sua?).

Contracte pe durată determinată? Cum să nu flexibilizeze forța de muncă nesiguranța pe care numai un contract pe două luni o poate oferi? Mi-a fost dat să aud propuneri și mai progresiste, precum contracte pe o zi – zilierii băsescieni:

When the unemployed are crowding round the factory gates every morning, it is plain to each man that, unless he can induce the foreman to select him rather than another, his chance of subsistence for weeks to come may be irretrievably lost. Under these circumstances bargaining, in the case of the individual isolated workmen, becomes absolutely impossible (S. Webb and B. Webb, Industrial Democracy (1897), citat în Inequality of bargaining power)

De ce nu am resuscita și „convențiile civile”? Cine are nevoie de restricțiile din Codul muncii în calea libertății contractuale?

Perioada de probă mai mare? De ce nu? Oricum, „în practică” am întâlnit perioada de probă înainte de semnarea contractului de muncă, urmată de o perioadă de probă stipulată în contract – în total 60 de zile de incertitudine, în care contractul de muncă poate fi terminat „ad nutum” (Durum ad nutum alterius ambulare).

Ilustrarea binelui urmărit de guvern ar putea continua. Deocamdată, e suficient atât. Prea mult bine strică. O întoarcere la universul dickensian, cu scroogi și alte soiuri de antreprenori este binevenită după mai bine de o sută de ani de lăfăială în drepturi și libertăți pe banii bietului angajator.
Salariații au o lene funciară, detestă munca și trebuie mânați de manager. Îi interesează numai banii și nu pot avea nicio relevanță tentativele de a descoperi alte motivații. Pot și trebuie să muncească un timp cât mai îndelungat, timpul lor oricum nu contează. Angajatorul nu este furnizor de binefacere, ci urmărește un profit – de ce ar fi relevantă pentru el viața de familie sau viața personală a salariaților? Dacă vor ceva în viață trebuie să fie în stare să lucreze și 12 ore pe zi, să accepte orice sarcini le sunt cerute, să fie loiali și înțelegători atunci când firma întârzie cu salariile… și dacă nu le convine, sunt liberi să plece. Piața e flexibilă.
Ne întoarcem la Teoria X asupra motivării, grație guvernului nostru salvator, competenței membrilor săi și abilităților acestora de comunicare și negociere.