Jurnal de avocat: protestul judecătorilor


Luni, 12 septembrie 2016

Am deplasare de la Craiova la Râmnicu Vâlcea pentru o ședință de judecată la tribunal care începe la 08:30.

04:30: Trezire. Pregătire…
05:30: Plec spre Râmnicu Vâlcea.
07:45: Ajung la Râmnicu Vâlcea (drum liber, pândarii din Loganul albastru de la Strejești nu au așezat pe poziții încă).
08:15: Intru în Tribunalul Vâlcea. Îmi găsesc sala și poziția pe listă. Aștept jandarmul să deschidă ușa sălii.
08:35: Se deschide sala. Intră grefiera cu dosarele. Surpriză! Nu e completul Ap2, ci Ap1, care are aceeași oră de început (am înțeles că e o practică a acestui tribunal să anunțe mai multe ședințe la aceeași oră, cu toate că nu are tot atâtea săli disponibile – timpul nostru are preț… iar acesta este 0). Mă uit iar la lista mea: ora de început (08:30 – din citație și de pe portal) e tăiată cu pixul și tot cu pixul este scrisă o nouă oră – 11:00.Jpeg
08:45: Intră judecătorii. Bine-dispuși, parcă ne pregătesc o surpriză. Încep să strige dosarele și le amână pe toate. „E protestul judecătorilor.” Sunt discriminați și asupriți de puterea executivă.
09:20: Se termină ședința. Mai aștept vreo 10 min. Poate intră cumva și completul Ap2. Nu am noroc. Nu-mi rămâne decât să mă întorc la mașină și să aștept până la ora modificată.
10:45: Revin în sală și aștept…
11:50: Intră grefiera cu dosarele. Cer dosarul meu. „Nu am acest dosar.”, „Ce complet intră?”, „Falimente”, „Și completul Ap2?”, „Nu știu. Vorbiți cu grefiera. Camera 7, sub scară.” Merg la grefieră. Îmi spune că ședința completului Ap2 a început la 10:30 și s-a terminat, dar să nu-mi fac griji că toate dosarele s-au amânat, deci „nu este niciun prejudiciu” (wtf?!) „Și eu cum mă justific față de client? Am bătut cu noaptea-n cap drumul de la Craiova și nici măcar nu am depus împuternicirea și apar ca fiind lipsă?! De ce nu ați scris iar pe listă noua modificare a orei?”, „Judecătorii nu au mai avut răbdare și oricum se amânau toate dosarele…”, „Aș vrea măcar să depun împuternicirea.”, „Depuneți-o prin registratură.” Scriu de mână un fel de adresă de înaintare la care atașez împuternicirea, îi fac o copie (0,40 lei/pagină la xerox-ul tribunalului, fără bon fiscal, bineînțeles… că isteria bonurilor a trecut deja și lucrurile se reașază pe făgașul lor „normal”) și apoi merg la registratură.
12:15: La registratură pun hârtiile pe masă și cer să fie înregistrate. „A plecat colega cu mapa. S-a terminat programul cu publicul. Trebuia să veniți mai devreme.”, „(?^(&%!)”, „Se mai pot depune numai cu acordul președintelui de secție, dar e în ședință.” Îi explic povestea zilei mele că poate pricepe absurdul situației. „Înțeleg, dar trebuie să ne înțelegeți și dvs. că nu putem face orice de capul nostru. Nu vreau să existe bănuieli că am favorizat pe cineva…” Până la urmă, după atâtea parlamentări, o altă funcționară se oferă să mă ajute, cu condiția să menționez olograf pe cerere că am depus-o după ședință și să semnez… mă asigur că și ea semnează pe copia mea. Plec spre birou. Mai pierd vreo două ore pe drum, doar pentru a spune o nouă poveste despre justiția noastră independentă și în folosul cetățeanului.
Mâine am iar deplasare la Tribunalul Vâlcea. Urmează probabil cea mai previzibilă soluție a unei instanțe: amânare pentru că e protest…

P.S. Pentru cine nu crede că „e prejudiciu”, să facă un exercițiu de empatie: dacă eram avocatul lui și trebuia să mă prezint la termen, pe cheltuiala lui, cum i s-ar fi părut să plătească? Și cum i s-ar fi părut să piardă mai bine de o jumătate din ziua de lucru pentru o deplasare total inutilă?

P.P.S. „1. Justiția trebuie să aibă ca și preocupare esențială protecția, promovarea și garantarea tuturor drepturilor și libertăților cetățenești. În fața judecătorului cetățeanul este egal cu statul.” (Memorandum privind situatia justitiei in 2016 votat in Adunarile Generale)… vasăzică am pierdut o zi din viață pentru că judecătorii tocmai se preocupau de garantarea drepturilor cetățenești.

Reclame

Cadoul meu de Moș Nicolae


Ieri, în drum spre barou, am hotărât să caut o rută mai scurtă pentru a evita monotonia drumului meu obișnuit. Îmi trebuie vreo 5 minute pentru a străbate cei 300 m între cabinet și barou (pe undeva prin zona centrală a Craiovei), dar ieri am avut prea puțină răbdare și prea mult „spirit de aventură”. În loc să merg pe Calea București, am mers printre blocuri.

Aventura nu s-a lăsat prea mult așteptată. M-au întâmpinat doi câini cărora le călcasem teritoriul. Unul dintre ei a reușit să mă „composteze” tocmai când credeam că scăpasem din zona fierbinte. Am simțit mușcătura de deasupra gleznei, dar nu i-am dat prea multă importanță. După ce am mai mers câteva zeci de metri zona mușcată a început să doară. Abia atunci am observat că aveam pantalonul rupt destul de serios și că rana sângera încet.

Mi-am rezolvat treburile la barou, iar apoi am revenit acasă. Mi-am curățat și pansat rana.
Abia pe seară, la insistența Cristianei și după ce apucasem să citesc pe net despre rabie, am mers la spital pentru un vaccin.

La registratura urgenței chiar înainte să apuc să întreb ce-i de făcut, mi-a luat-o înainte o domnișoară care spunea că ea a fost prima. Am lăsat-o să întrebe. Așa am aflat că și ea fusese mușcată de un câine vagabond.
După ce am dat informațiile cerute de asistentă am așteptat să îmi vină rândul la vaccin. Nu era vorba de unul antirabic, ci de unul antitetanos.

Am așteptat vreo oră și jumătate până să fiu strigat – cazuri cu prioritate, urgențe etc. Am fost vaccinat și am primit o rețetă și o trimitere pentru un consult privind oportunitatea unui vaccin antirabic.

De Sf. Nicolae, după rezolvarea cazului de la judecătorie, am mers la spital. Doctorul de la boli infecțioase a apreciat că nu e cazul pentru un vaccin antirabic, riscul de infectare fiind minim (nu sunt un fan al înțepăturilor, așa că nu am așteptat să se răzgândească). Am cumpărat apoi și pastilele (Oxacilină).

Frumos dar…

Nu am vreo fobie față de câini. Am crescut la țară, unde bunicii mei aveau vreo 14 câini, de la pitici (denumiți copoi în acea regiune) la câini mari, ciobănești. Când aveam 5 ani am fost mușcat chiar de față de unul dintre câinii mari din curte. Nu m-a afectat prea mult asta – am doar o cicatrice destul de mică pe obraz. Am continuat să fiu prieten cu câinii. Ori de câte ori mai ajung pe la țară îmi place să mă joc cu ei. Nici față de câinii de pe stradă nu am vreo teamă, chiar dacă am fost alergat de turme de câini când eram cu bicicleta.

Cu toate astea, deja nu mai pot asculta fără reacție „dezbaterea” despre câinii fără stăpân, eutanasie etc. Sunt sătul să aud că victimele sunt, până la urmă, vinovate pentru că au fost mușcate (am auzit și inepții precum: câinii sunt niște „biete suflete”, care mușcă numai oamenii răi; numai câinii care au mușcat pe cineva ar trebui eutanasiați etc.). Sunt sătul și să văd marii apărători ai „drepturilor” animalelor (ex. avocata P. Iacob, ex-senatorul M. Marinescu) intervenind la TV de fiecare dată când se discută despre eutanasierea câinilor fără stăpân. De fiecare dată sunt uimit de apărarea înverșunată pe care o fac animalelor, uitând că victimele lor sunt oameni. Pentru unii pare chiar scuzabilă suferința pricinuită unui om. Cei care mor (exemplu, alt exemplu) sau care rămân mutilați sunt vinovații. Lor le este mereu imputabilă fie neatenția, fie prostia, fie răutatea. Câinii sunt doar biete victime ale victimelor lor…

Prevenirea înmulțirii câinilor vagabonzi este una, iar prevenirea riscului de a fi mușcat este alta. Nu există nicio garanție că un câine care a fost sterilizat (dacă a fost…), marcat cu un plastic pe ureche și apoi lăsat pe stradă, nu mai poate mușca.

E paradoxal că este considerată contravenție „lăsarea în libertate ori fără supraveghere a animalelor care pot prezenta pericol pentru persoane sau bunuri” (Legea 61/1991, articolul 3:17; v. și feluritele acte ale administrației publice locale), dar față de animalele fără stăpân care sălășluiesc în oraș și care pot prezenta pericol pentru persoane autoritățile nu au nicio responsabilitate. Chiar și C.E.D.O. a condamnat recent statul român într-o speță care a pornit de la un incident cu câini vagabonzi.

E paradoxal și că, în vreme ce alte animale (ex. miei, porci, găini) sunt ucise pentru hrană (de multe ori, după ce au fost crescute în ferme în condiții revoltătoare), fără campanii de protest, în cazul uciderii câinilor fără stăpân există o opoziție însuflețită de atât „umanism”.

Nu-mi fac iluzii că legea votată recent, care a provocat atâtea istericale pe holurile parlamentului și pe la posturile TV, va schimba ceva. Consiliile locale vor dovedi umanism electoral, „cetățenii” se vor milostivi de bietele necuvântătoare, victimele vor continua să fie vinovate, iar cei care susțin eutanasia vor fi în continuare „criminali”, comparabili cu naziștii. S-a întâmplat vreodată ca literele unui text de lege să schimbe ceva în această țară?

@trolling off

Toată stima, domnule student!


Bântuind pe net (căutam ceva legat de OpenGIS), dau peste un articol aparținând unui student de la Facultatea de Geografie a Universității din București, adresat Doamnelor şi domnilor profesori ai Facultӑţii de Geografie. Mesajul se potrivește cu ușurință și altor instituții de învățământ.

Câteva fragmente:

Îmi manifest regretul: (…)
2. Pentru orele pe care unii dintre d-voastrӑ nu le-aţi onorat cu prezenţa, nefiind vorba aici de cauzele accidentale, ci de situaţiile repetate. (…)
3. Pentru dictarea cuvȃnt cu cuvȃnt din carte sau din foi. Consider cӑ aş fi fost capabil sӑ citesc şi singur acasӑ chestiunile respective, fӑrӑ sӑ îmi pierd tinereţea prin facultate. (…)
10. Pentru cӑ dupӑ 3 ani nu m-aţi fӑcut sӑ înţeleg cu ce sunt util şi nici mӑcar sӑ simt cӑ sunt util societӑţii romȃneşti prin cunoştiinţele şi pregӑtirea mea, ca viitor geograf. (…)
13. Pentru faptul cӑ vӑ intereseazӑ mai degrabӑ numӑrul de studenţi, decȃt calitatea lor. (…)
18. Pentru faptul cӑ nu aţi reprezentat pentru mine un exemplu de unitate romȃneascӑ şi de demnitate, începȃnd de la atitudinile duşmӑnoase sau reci dintre d-voastrӑ, continuȃnd cu scandaluri (televizate sau nu) şi cu discursurile cȃtorva dintre d-voastrӑ la cursuri, despre încӑlzirea globalӑ generatӑ antropic, în timp ce automobilele personale stӑteau parcate în curtea interioarӑ, iar metroul şi RATB circulau fӑrӑ probleme.”

Sunt curios cât va rezista mesajul pe sait și cum va fi reprimată atitudinea sedițioasă a studentului (la introspecții mântuitoare nu mă aștept).

P.S. Am păstrat textul integral. Dacă-l vor șterge de pe sait, îl voi publica.

Citește și:
Blestemul educației

Argumentum ad alienos


Am observat frecvent în discuțiile de la emisiunile TV argumente precum „în America angajatorul poate să…”, „în Anglia există curți cu jurați…”, „în Franța un salariat câștigă în medie…”, „în Germania sistemul de sănătate este…”, „în Ungaria TVA este mai mic…”. Aproape de fiecare dată când sunt invocate astfel de realități din străinătate scopul este justificarea unei măsuri pe care și România ar trebui să o adopte, ca și cum măsurile în sine sunt singurul obstacol în calea realizării în România a stării din țara folosită ca exemplu. Nu are nicio importanță contextul în care această stare a fost generată, contează numai produsul finit: altora le e mai bine (măcar aparent).

Acest apel la străini are vechime pe la noi și poate fi o explicație pentru mimetismul cu care, ca popor mai degrabă al satului decât al orașului, am căpătat relativ repede formele democrației moderne. Trebuie să fim în rândul lumii, nu? Pe la pașopt apelul la străini avea înfățișarea unui „argumentum ad Franciam”; azi avem „argumentum ad Americam” și „argumentum ad Europam”.
Așa ne-am ales cu instituții pe care le avem doar pentru că și alții le au, fără însă a le fi conceput ca urmare a identificării unei necesități locale concrete. Așa vorbele scrise în legi rămân doar „teorie”, nu și „practică”.

„Argumentum ad alienos” se aseamănă cu apelul la noutate – noutatea lucrurilor altfel. Opusul apelurilor la noutate și la străini este apelul la tradiție

Citește și:
Psihologia poporului român (Constantin Rădulescu-Motru) (scribd.com)
Repetăm istoria

Quousque tandem, Vadim?


La mulți ani! Să sperăm că 2011 va fi mai liniștit și mai bun decât 2010.

Priveam la o știre despre cea mai recentă ispravă a președintelui PRM. Episodul este o reluare a celui petrecut în 2010. Faptele sunt destul de limpezi; nu e nevoie de explicații (v. și hotărârea judecătorească, citiți „Zola” în loc de „Zole”, „obținerii” în loc de „obtionerii” ș.a.m.d.). Înregistrarea audio-video a scandalului este un bun exemplu pentru discuția despre legalitatea înregistrărilor audio-video, ca mijloace de probă. Oricum, chiar și în ipoteza în care asemenea probe ar fi invalidate, există martori care pot confirma faptele. Curios este că până acum nu am auzit de vreo sesizare din oficiu a parchetului. Probabil că procurorii nu privesc la televizor.

De 20 de ani ne amăgim cu vorbele mărețe așternute pe hârtia Constituției. Că trăim într-un stat de drept, că nimeni nu este mai presus de lege, că suntem egali în fața legii și a autorităților publice etc. etc.
Știm că realitatea este cu totul alta, însă din momentul în care ne resemnăm cu această stare a lucrurilor renunțăm implicit și la pretențiile de a trăi într-o țară civilizată. Să nu ne mai plângem de corupție, de abuzuri, de birocrație – primim exact ceea ce comportamentul nostru civic merită. Continuăm, bineînțeles, să avem legi, dar cât timp ele sunt doar bucăți de hârtie, aplicate facultativ și selectiv, „statul de drept” este doar o iluzie.

––––––––
Note de subsol*:

Codul penal
Articolul 239
Ultrajul
(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Lovirea sau orice acte de violenţă, săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(…)
(5) Dacă faptele prevăzute în alin. 1 – 4 sunt săvârşite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.

Articolul 271
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti
(1) Împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti, prin ameninţare faţă de organul de executare, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită prin acte de violenţă, pedeapsa este de la unu la 5 ani.
(2) Împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte prin ameninţare, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită prin acte de violenţă, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(4) Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 112 lit. c), d) şi g), se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
(…)

Codul de procedură penală
Articolul 465
Infracţiunea flagrantă
(1) Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.
(2) Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.
(3) În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii.

Articolul 143
Condiţiile reţinerii
(…)
(4) Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Articolul 214
Actele încheiate de unele organe de constatare
(…)
(4) În caz de infracţiuni flagrante, aceleaşi organe au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă.

* Dispozițiile legale enumerate nu se aplică „persoanelor publice” zgomotoase.

Completare (5 ianuarie 2011): UAU, ceva neobișnuit în sfârșit! O reacție față de… „contestația la executare” mai neprocedurală amintită.

Citește și:
Mai aşteptaţi ceva nou sub soare?
Despre legalitatea înregistrărilor audio-video, ca mijloace de probă
Repetăm istoria
Mai departe
“România o schimbăm noi toţi!”
Sătul

Înapoi la teoria X


Știrile privind modificarea Codului muncii sunt din ce în ce mai frecvente în ultima vreme (exemple aici, aici, aici, aici sau aici). Încă nu am găsit un document oficial care conține propunerile de modificare, însă zvonurile redate în media sunt destul de îngrijorătoare. Pot fi numai trial baloons pentru a testa reacțiile celor care vor fi afectați sau pot fi chiar ideile salvatoare ale celor care ne conduc.

Printre propunerile „dezbătute” avem:

  • eliminarea contractului colectiv de muncă la nivel național;
  • creșterea duratei normale a timpului de lucru la 12 ore pe zi;
  • înlăturarea cerinței zilelor consecutive de repaus săptămânal;
  • extinderea posibilității de încheiere a contractelor de muncă pe durată determinată;
  • creșterea perioadei de probă;
  • eliminarea reglementării comisiei disciplinare necesară în cazul concedierii pentru abateri disciplinare și a procedurii de cercetare prealabilă înaintea concedierii pentru necorespundere profesională;
  • reducerea amenzilor pentru munca la negru „fiindcă practica le-a arătat celor de la ITM-uri că instanțele consideră excesive amenzile și în locul lor dau avertismente” (sursa);
  • spor de 50% pentru munca în weekend;
  • amenzi (mai mari) pentru neplata salariilor și concediilor sau pentru șomajul tehnic „fictiv”;
  • concediu fracționat, „după nevoile salariaților” – înlăturarea cerinței de acordare a 15 zile neîntrerupt.

Laitmotivul propunerilor este „flexibilizarea” relațiilor de muncă (cumva nefericita flexicuritate?), chipurile în scopul înlesnirii angajărilor și reducerii ratei șomajului. E un paradox că binele salariaților, priviți ca grup, sau mai degrabă ca număr într-o statistică, urmează a fi realizat printr-un rău suportat direct și personal de fiecare dintre membrii acestui grup. Unde contează „binele” urmărit? În graficul celor care operează cu abstracții precum „rata șomajului”, „salariați”, „forța de muncă”, „flexibilizare” sau în viețile celor care ar urma să suporte măsurile propuse de guvern?

Cum ar arăta „binele” dorit de guvern și de președintele atât de generos în privința îndemnurilor și vorbelor înțelepte?
Fără contract colectiv de muncă la nivel național nu se mai poate fixa, de pildă, salariul minim valabil (pe hârtie) în toată țara și în toate domeniile de activitate. Divide et impera e tactica preferată a guvernanților de vreo doi ani încoace, o rețetă de succes până acum – de ce nu ar funcționa și în cazul negocierilor colective, mai facile cu parteneri sindicali de ramură?
Cum să nu fie mai bine pentru fiecare salariat dacă ar avea un program de lucru de 12 ore? Nu știu dacă ar include sau nu pauza de masă (căci atunci ar putea fi de 13 ore), dar cel mai probabil nu ia în calcul și timpul de transport spre și de la locul de muncă. Cât ar rezulta? 13-14 ore pe zi? Ce om normal nu ar fi bucuros că va putea fi obligat, spre binele său și al ratei șomajului, să aloce și mai mult timp muncii și nu unor lucruri inutile economic, precum familia, educația copiilor, odihna, recrearea? Fixarea unui program de lucru precum cel al minerilor din Anglia în 1833 ar fi cu siguranță un semn de progres. Toată concepția „comunistă” despre Eight-hour day trebuie revizuită.
Articolele 41-43 din Constituția României, care prevăd aberații precum durata normală a zilei de lucru de 8 ore (în medie), dreptul la grevă sau instituirea salariului minim garantat, ar trebui revizuite pentru a „flexibiliza” un pic lucrurile.

Repausul săptămânal de două zile consecutive, „de regulă” sâmbăta și duminica? Nu de puține ori am avut ocazia să aflu că, măcar în Craiova, timpul de muncă de facto include toate zilele săptămânii – e adevărat, cu reduceri duminica. Nu pot să spun că majoritatea angajatorilor procedează așa, însă e cert că, indiferent de ceea ce reglementează această lege enervantă numită Codul muncii, oricum „se practică” munca în weekend. E nevoie doar de o consacrare legislativă a realității. La ce ar putea servi o sâmbătă și duminică petrecută cu familia – după un obicei demodat -, când liberul ar putea fi acordat de angajator marțea și vinerea, de exemplu? Sunt tot două zile, nu?
Apropo de consacrări legislative, de ce nu am reglementa și practica foarte iscusită de angajare după semnarea unei demisii în alb, ca garanție că angajatorul păstrează flexibilitatea forței de muncă?

Într-adevăr, concedierea pentru abateri disciplinare sau cea pentru necorespundere profesională sunt puternic procedurale. La cât de mult contează fondul acestor proceduri, existența lor ca atare este o simplă formalitate și o risipă de timp. Oricum, angajatorul era practic judecător în propria cauză (nemo iudex in causa sua?).

Contracte pe durată determinată? Cum să nu flexibilizeze forța de muncă nesiguranța pe care numai un contract pe două luni o poate oferi? Mi-a fost dat să aud propuneri și mai progresiste, precum contracte pe o zi – zilierii băsescieni:

When the unemployed are crowding round the factory gates every morning, it is plain to each man that, unless he can induce the foreman to select him rather than another, his chance of subsistence for weeks to come may be irretrievably lost. Under these circumstances bargaining, in the case of the individual isolated workmen, becomes absolutely impossible (S. Webb and B. Webb, Industrial Democracy (1897), citat în Inequality of bargaining power)

De ce nu am resuscita și „convențiile civile”? Cine are nevoie de restricțiile din Codul muncii în calea libertății contractuale?

Perioada de probă mai mare? De ce nu? Oricum, „în practică” am întâlnit perioada de probă înainte de semnarea contractului de muncă, urmată de o perioadă de probă stipulată în contract – în total 60 de zile de incertitudine, în care contractul de muncă poate fi terminat „ad nutum” (Durum ad nutum alterius ambulare).

Ilustrarea binelui urmărit de guvern ar putea continua. Deocamdată, e suficient atât. Prea mult bine strică. O întoarcere la universul dickensian, cu scroogi și alte soiuri de antreprenori este binevenită după mai bine de o sută de ani de lăfăială în drepturi și libertăți pe banii bietului angajator.
Salariații au o lene funciară, detestă munca și trebuie mânați de manager. Îi interesează numai banii și nu pot avea nicio relevanță tentativele de a descoperi alte motivații. Pot și trebuie să muncească un timp cât mai îndelungat, timpul lor oricum nu contează. Angajatorul nu este furnizor de binefacere, ci urmărește un profit – de ce ar fi relevantă pentru el viața de familie sau viața personală a salariaților? Dacă vor ceva în viață trebuie să fie în stare să lucreze și 12 ore pe zi, să accepte orice sarcini le sunt cerute, să fie loiali și înțelegători atunci când firma întârzie cu salariile… și dacă nu le convine, sunt liberi să plece. Piața e flexibilă.
Ne întoarcem la Teoria X asupra motivării, grație guvernului nostru salvator, competenței membrilor săi și abilităților acestora de comunicare și negociere.