Jurnal de avocat: protestul judecătorilor


Luni, 12 septembrie 2016

Am deplasare de la Craiova la Râmnicu Vâlcea pentru o ședință de judecată la tribunal care începe la 08:30.

04:30: Trezire. Pregătire…
05:30: Plec spre Râmnicu Vâlcea.
07:45: Ajung la Râmnicu Vâlcea (drum liber, pândarii din Loganul albastru de la Strejești nu au așezat pe poziții încă).
08:15: Intru în Tribunalul Vâlcea. Îmi găsesc sala și poziția pe listă. Aștept jandarmul să deschidă ușa sălii.
08:35: Se deschide sala. Intră grefiera cu dosarele. Surpriză! Nu e completul Ap2, ci Ap1, care are aceeași oră de început (am înțeles că e o practică a acestui tribunal să anunțe mai multe ședințe la aceeași oră, cu toate că nu are tot atâtea săli disponibile – timpul nostru are preț… iar acesta este 0). Mă uit iar la lista mea: ora de început (08:30 – din citație și de pe portal) e tăiată cu pixul și tot cu pixul este scrisă o nouă oră – 11:00.Jpeg
08:45: Intră judecătorii. Bine-dispuși, parcă ne pregătesc o surpriză. Încep să strige dosarele și le amână pe toate. „E protestul judecătorilor.” Sunt discriminați și asupriți de puterea executivă.
09:20: Se termină ședința. Mai aștept vreo 10 min. Poate intră cumva și completul Ap2. Nu am noroc. Nu-mi rămâne decât să mă întorc la mașină și să aștept până la ora modificată.
10:45: Revin în sală și aștept…
11:50: Intră grefiera cu dosarele. Cer dosarul meu. „Nu am acest dosar.”, „Ce complet intră?”, „Falimente”, „Și completul Ap2?”, „Nu știu. Vorbiți cu grefiera. Camera 7, sub scară.” Merg la grefieră. Îmi spune că ședința completului Ap2 a început la 10:30 și s-a terminat, dar să nu-mi fac griji că toate dosarele s-au amânat, deci „nu este niciun prejudiciu” (wtf?!) „Și eu cum mă justific față de client? Am bătut cu noaptea-n cap drumul de la Craiova și nici măcar nu am depus împuternicirea și apar ca fiind lipsă?! De ce nu ați scris iar pe listă noua modificare a orei?”, „Judecătorii nu au mai avut răbdare și oricum se amânau toate dosarele…”, „Aș vrea măcar să depun împuternicirea.”, „Depuneți-o prin registratură.” Scriu de mână un fel de adresă de înaintare la care atașez împuternicirea, îi fac o copie (0,40 lei/pagină la xerox-ul tribunalului, fără bon fiscal, bineînțeles… că isteria bonurilor a trecut deja și lucrurile se reașază pe făgașul lor „normal”) și apoi merg la registratură.
12:15: La registratură pun hârtiile pe masă și cer să fie înregistrate. „A plecat colega cu mapa. S-a terminat programul cu publicul. Trebuia să veniți mai devreme.”, „(?^(&%!)”, „Se mai pot depune numai cu acordul președintelui de secție, dar e în ședință.” Îi explic povestea zilei mele că poate pricepe absurdul situației. „Înțeleg, dar trebuie să ne înțelegeți și dvs. că nu putem face orice de capul nostru. Nu vreau să existe bănuieli că am favorizat pe cineva…” Până la urmă, după atâtea parlamentări, o altă funcționară se oferă să mă ajute, cu condiția să menționez olograf pe cerere că am depus-o după ședință și să semnez… mă asigur că și ea semnează pe copia mea. Plec spre birou. Mai pierd vreo două ore pe drum, doar pentru a spune o nouă poveste despre justiția noastră independentă și în folosul cetățeanului.
Mâine am iar deplasare la Tribunalul Vâlcea. Urmează probabil cea mai previzibilă soluție a unei instanțe: amânare pentru că e protest…

P.S. Pentru cine nu crede că „e prejudiciu”, să facă un exercițiu de empatie: dacă eram avocatul lui și trebuia să mă prezint la termen, pe cheltuiala lui, cum i s-ar fi părut să plătească? Și cum i s-ar fi părut să piardă mai bine de o jumătate din ziua de lucru pentru o deplasare total inutilă?

P.P.S. „1. Justiția trebuie să aibă ca și preocupare esențială protecția, promovarea și garantarea tuturor drepturilor și libertăților cetățenești. În fața judecătorului cetățeanul este egal cu statul.” (Memorandum privind situatia justitiei in 2016 votat in Adunarile Generale)… vasăzică am pierdut o zi din viață pentru că judecătorii tocmai se preocupau de garantarea drepturilor cetățenești.

Reclame

Cât de obligatoriu este modelul contractului individual de muncă?


Probabil că sunt destui practicieni în resurse umane care ar fi (foarte) reticenți față de utilizarea unui model de contract individual de muncă diferit de cel „standard”, vehiculat și pe Internet. Ca și în cazul altor practici din domeniu (v. fișe de post, note de lichidare, organigrame, state de funcții), modelul contractului individual de muncă este privit ca fiind obligatoriu și intangibil. Dacă, de pildă, chiar de la încheierea contractului părțile convin asupra unor clauze suplimentare (precum cea de neconcurență sau cea de confidențialitate), aceste clauze se vor regăsi, cu maximă probabilitate, într-un act adițional la contract, deși ele ar putea foarte bine să fie incluse în textul contractului.

Ideea că modelul este obligatoriu a fost cumva întreținută și de practica ITM în perioada în care exista obligația angajatorilor de a depune și înregistra contractele de muncă sau actele adiționale la acestea (v. Legea 130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă, în prezent abrogată). Atunci, un simplu contract redactat diferit de model era capabil să „blocheze sistemul” vreunui funcționar, care era în stare să refuze înregistrarea contractului până când acesta nu era „remediat”.

Scurt istoric

În 2003 a fost adoptat actualul cod al muncii, modernizând la acel moment legislația de bază în domeniul raporturilor de muncă (codul în vigoare până atunci a fost Legea 10/1972 – textele acesteia referitoare la orânduirea socialistă au rezistat aproape 13 ani după Revoluție).
Tot în 2003, ministrul muncii, promotor al Legii 53/2003, a emis Ordinul 64/2003 pentru aprobarea modelului-cadru al contractului individual de muncă. Ultima modificare a acestui ordin de ministru a fost făcută prin Ordinul 1.616/2011, după schimbările efectuate asupra Codului muncii (v. forma republicată).

În paralel cu modelul prevăzut în ordinul de ministru, contractul colectiv de muncă unic la nivel național (atât cel pentru anii 2005-2006, cât și cel pentru anii 2007-2010), cuprindea la articolul 71:3 următoarea prevedere: CIM va cuprinde cel puțin clauzele prevăzute în anexa nr. 3. Modelul din această anexă avea diferențe minore față de cel din ordinul de ministru. În prezent, contractul colectiv de muncă la nivel național nu mai are acoperire în lege (v. articolul 128:1 din Legea 62/2011 a dialogului social).

Obligativitatea modelului din ordinul de ministru

Separarea puterilor în stat presupune delimitarea atribuțiilor acestora. În principiu, potrivit Constituției, parlamentul („unica autoritate legiuitoare a țării”) emite legi, guvernul „potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”, iar prin hotărâri „organizează executarea legilor”, instanțele judecătorești realizează justiția. În dreptul românesc, cel puțin teoretic, există o ierarhie a normelor juridice – acele reguli de conduită obligatorii, care pot fi puse în aplicare inclusiv cu ajutorul constrângerii exercitate de stat. În această ierarhie, normele Constituției și cele ale tratatelor internaționale privind drepturile omului, respectiv ale dreptului comunitar, prevalează asupra normelor incluse în acte cu forță de lege (legi, ordonanțe ale guvernului); acestea din urmă prevalează asupra normelor incluse în hotărâri de guvern, ordine de ministru etc.
Așa se face că, pentru a fi legal, orice act al guvernului sau al unui membru al guvernului trebuie să fie întemeiat pe un act cu forță juridică superioară. Altfel, guvernul sau membrii săi ar avea putere de a emite norme generale și obligatorii, în aceleași condiții ca și parlamentul – ceea ce echivalează cu o nesocotire a separării puterilor în stat.

Aceste idei sunt conținute și în Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative:

Articolul 4
Ierarhia actelor normative
(1) Actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte.
(2) Categoriile de acte normative și normele de competență privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituția României, republicată, și prin celelalte legi.
(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Articolul 42
Formula introductivă
(4) La celelalte categorii de acte normative formula introductivă cuprinde autoritatea emitentă, denumirea generică a actului, în funcție de natura sa juridică, precum și temeiurile juridice pe baza și în executarea cărora actul a fost emis.

Articolul 77
Actele date în executarea unui act normativ
Ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului. În formula introductivă a acestor acte normative vor fi cuprinse toate temeiurile juridice prevăzute la art. 42 alin. (4).

Articolul 78
Sfera reglementării
Ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora.

În cazul ordinului de ministru prin care era aprobat modelul-cadru al contractului individual de muncă, formula introductivă, exprimând temeiul juridic al actului, arată astfel:

Având în vedere prevederile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii,
în baza art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 4/2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, cu modificările și completările ulterioare,
ministrul muncii și solidarității sociale emite următorul ordin:

Ordinul 1.616/2010 schimbă numai referința către hotărârea de guvern privind organizarea ministerului muncii (HG 11/2009).

Să verificăm cele două referințe normative menționate în formula introductivă:

Codul muncii
Articolul 17
(3) Persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, va fi informată cu privire la cel puțin următoarele elemente: (…)

HG 11/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale
Articolul 12
În exercitarea atribuțiilor sale, ministrul muncii, familiei și protecției sociale emite ordine, norme și instrucțiuni.

Singurele temeiuri care stau la baza ordinului privind modelul de contract sunt (1) un text legal referitor la obligația de informare pe care o are angajatorul și (2) un text dintr-o hotărâre de guvern care arată că ministrul muncii poate emite ordine. În lipsa unei abilitări explicite, prevăzute de un act cu forță superioară ordinului, în concret, cele două temeiuri invocate apar ca simple referințe formale, insuficiente pentru a susține ordinul de ministru.

Potrivit articolului 17:4 din Codul muncii, „Elementele din informarea prevăzută la alin. (3) trebuie să se regăsească și în conținutul contractului individual de muncă”. Este clar că existența acestor elemente este obligatorie în contract. Nu contează ordinea, modul de structurare, numerotarea articolelor, formatul etc. cât timp, în fond, fiecare dintre cele 14 elemente de conținut are o exprimare clară în cuprinsul contractului. Nu contează forma prevăzută de ordinul de ministru, cât timp fondul prevăzut de lege este respectat.

În plus, presupunând că modelul din ordinul de ministru ar fi obligatoriu, care ar putea fi sancțiunea pentru un angajator care urmează cu strictețe conținutul cerut de lege, dar nu și forma prevăzută din ordinul de ministru? O asemenea sancțiune nu este prevăzută nicăieri – nici în Codul muncii, nici în ordin. Presupunând că ITM ar sancționa cu amendă contravențională neutilizarea modelului de contract, o astfel de sancțiune ar fi aplicată în mod nelegal, întrucât în cazul contravențiilor (și al infracțiunilor, de altfel) funcționează principiul legalității sancțiunii – cf. articolul 3:1 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor: „Actele normative prin care se stabilesc contravenții vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea”.

Modelul-cadru de contract nu este conceput pentru a acoperi toate situațiile în care se încheie un contract individual de muncă. De pildă, modelul nu are în vedere ipoteza unor contracte speciale – v. contractul privind desfășurarea activității în străinătate (articolul 18), contractul de muncă temporară (articolul 94), contractul individual de muncă la domiciliu (articolul 109). Nici referirea de la articolul G:1 la Legea 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariații care lucrează în condiții deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase nu este aplicabilă chiar tuturor cazurilor concrete în care se încheie contractul. De altfel, deși unele texte din model figurează ca alineate numerotate, ele se exclud reciproc (ex. durata muncii este fie normală – H:1 -, fie parțială – H:2; ambele opțiuni incluse în același contract nu au sens, fiind necesară marcarea uneia dintre ele ca fiind aplicabilă).

Concluzionând, modelul-cadru de contract individual de muncă nu este un formular tipizat, obligatoriu și de neschimbat, ci un simplu model de care angajatorii pot ține cont. În cazul în care aleg să utilizeze un model propriu de contract, trebuie să respecte cu strictețe cerințele de conținut prevăzute în lege, inclusiv pentru forma specifică a raportului de muncă ales (ex. muncă temporară, la domiciliu, în străinătate etc.).

Argumentum ad alienos


Am observat frecvent în discuțiile de la emisiunile TV argumente precum „în America angajatorul poate să…”, „în Anglia există curți cu jurați…”, „în Franța un salariat câștigă în medie…”, „în Germania sistemul de sănătate este…”, „în Ungaria TVA este mai mic…”. Aproape de fiecare dată când sunt invocate astfel de realități din străinătate scopul este justificarea unei măsuri pe care și România ar trebui să o adopte, ca și cum măsurile în sine sunt singurul obstacol în calea realizării în România a stării din țara folosită ca exemplu. Nu are nicio importanță contextul în care această stare a fost generată, contează numai produsul finit: altora le e mai bine (măcar aparent).

Acest apel la străini are vechime pe la noi și poate fi o explicație pentru mimetismul cu care, ca popor mai degrabă al satului decât al orașului, am căpătat relativ repede formele democrației moderne. Trebuie să fim în rândul lumii, nu? Pe la pașopt apelul la străini avea înfățișarea unui „argumentum ad Franciam”; azi avem „argumentum ad Americam” și „argumentum ad Europam”.
Așa ne-am ales cu instituții pe care le avem doar pentru că și alții le au, fără însă a le fi conceput ca urmare a identificării unei necesități locale concrete. Așa vorbele scrise în legi rămân doar „teorie”, nu și „practică”.

„Argumentum ad alienos” se aseamănă cu apelul la noutate – noutatea lucrurilor altfel. Opusul apelurilor la noutate și la străini este apelul la tradiție

Citește și:
Psihologia poporului român (Constantin Rădulescu-Motru) (scribd.com)
Repetăm istoria

Despre celeritatea judecății litigiului de muncă


Din ciclul Situation normal: all f#$^ed up sau Ut sit magna, tamen certe lenta ira deorum est
Cum trebuie să fie potrivit legii termenele în litigiile de muncă?
Răspunsul se găsește în Codul muncii:

Articolul 286
(1) Cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se judecă în regim de urgență.
(2) Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 15 zile.
(3) Procedura de citare a părților se consideră legal îndeplinită dacă se realizează cu cel puțin 24 de ore înainte de termenul de judecată.

Bucuria „justițiabilului” care ar pune prea mult preț pe vorbăria din lege e curmată de „practică”. Iată un exemplu proaspăt:

Pe scurt: contestație la decizia de concediere depusă pe 8 decembrie 2010, primul termen (regim de urgență, nu mai mult de 15 zile): 18 noiembrie 2011!!
Dacă este admisă contestația salariatului, angajatorul va fi obligat la plata salariilor care i se cuveneau între momentul concedierii și momentul soluționării cauzei (v. articolul 78 din Codul muncii). Aproape un an de salarii numai pentru primul termen! Și cum se cer felurite termene (pentru angajare de apărător, pentru observarea actelor, pentru expertize și obiecțiuni etc.), judecata „obișnuită” se poate întinde ea însăși pe cel puțin un an. Apoi mai e și recursul… Cam cât vor plăti părțile pentru o asemenea judecată?

Quousque tandem, Vadim?


La mulți ani! Să sperăm că 2011 va fi mai liniștit și mai bun decât 2010.

Priveam la o știre despre cea mai recentă ispravă a președintelui PRM. Episodul este o reluare a celui petrecut în 2010. Faptele sunt destul de limpezi; nu e nevoie de explicații (v. și hotărârea judecătorească, citiți „Zola” în loc de „Zole”, „obținerii” în loc de „obtionerii” ș.a.m.d.). Înregistrarea audio-video a scandalului este un bun exemplu pentru discuția despre legalitatea înregistrărilor audio-video, ca mijloace de probă. Oricum, chiar și în ipoteza în care asemenea probe ar fi invalidate, există martori care pot confirma faptele. Curios este că până acum nu am auzit de vreo sesizare din oficiu a parchetului. Probabil că procurorii nu privesc la televizor.

De 20 de ani ne amăgim cu vorbele mărețe așternute pe hârtia Constituției. Că trăim într-un stat de drept, că nimeni nu este mai presus de lege, că suntem egali în fața legii și a autorităților publice etc. etc.
Știm că realitatea este cu totul alta, însă din momentul în care ne resemnăm cu această stare a lucrurilor renunțăm implicit și la pretențiile de a trăi într-o țară civilizată. Să nu ne mai plângem de corupție, de abuzuri, de birocrație – primim exact ceea ce comportamentul nostru civic merită. Continuăm, bineînțeles, să avem legi, dar cât timp ele sunt doar bucăți de hârtie, aplicate facultativ și selectiv, „statul de drept” este doar o iluzie.

––––––––
Note de subsol*:

Codul penal
Articolul 239
Ultrajul
(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Lovirea sau orice acte de violenţă, săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(…)
(5) Dacă faptele prevăzute în alin. 1 – 4 sunt săvârşite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.

Articolul 271
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti
(1) Împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti, prin ameninţare faţă de organul de executare, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită prin acte de violenţă, pedeapsa este de la unu la 5 ani.
(2) Împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte prin ameninţare, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită prin acte de violenţă, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(4) Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 112 lit. c), d) şi g), se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
(…)

Codul de procedură penală
Articolul 465
Infracţiunea flagrantă
(1) Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.
(2) Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.
(3) În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii.

Articolul 143
Condiţiile reţinerii
(…)
(4) Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Articolul 214
Actele încheiate de unele organe de constatare
(…)
(4) În caz de infracţiuni flagrante, aceleaşi organe au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă.

* Dispozițiile legale enumerate nu se aplică „persoanelor publice” zgomotoase.

Completare (5 ianuarie 2011): UAU, ceva neobișnuit în sfârșit! O reacție față de… „contestația la executare” mai neprocedurală amintită.

Citește și:
Mai aşteptaţi ceva nou sub soare?
Despre legalitatea înregistrărilor audio-video, ca mijloace de probă
Repetăm istoria
Mai departe
“România o schimbăm noi toţi!”
Sătul

Înapoi la teoria X


Știrile privind modificarea Codului muncii sunt din ce în ce mai frecvente în ultima vreme (exemple aici, aici, aici, aici sau aici). Încă nu am găsit un document oficial care conține propunerile de modificare, însă zvonurile redate în media sunt destul de îngrijorătoare. Pot fi numai trial baloons pentru a testa reacțiile celor care vor fi afectați sau pot fi chiar ideile salvatoare ale celor care ne conduc.

Printre propunerile „dezbătute” avem:

  • eliminarea contractului colectiv de muncă la nivel național;
  • creșterea duratei normale a timpului de lucru la 12 ore pe zi;
  • înlăturarea cerinței zilelor consecutive de repaus săptămânal;
  • extinderea posibilității de încheiere a contractelor de muncă pe durată determinată;
  • creșterea perioadei de probă;
  • eliminarea reglementării comisiei disciplinare necesară în cazul concedierii pentru abateri disciplinare și a procedurii de cercetare prealabilă înaintea concedierii pentru necorespundere profesională;
  • reducerea amenzilor pentru munca la negru „fiindcă practica le-a arătat celor de la ITM-uri că instanțele consideră excesive amenzile și în locul lor dau avertismente” (sursa);
  • spor de 50% pentru munca în weekend;
  • amenzi (mai mari) pentru neplata salariilor și concediilor sau pentru șomajul tehnic „fictiv”;
  • concediu fracționat, „după nevoile salariaților” – înlăturarea cerinței de acordare a 15 zile neîntrerupt.

Laitmotivul propunerilor este „flexibilizarea” relațiilor de muncă (cumva nefericita flexicuritate?), chipurile în scopul înlesnirii angajărilor și reducerii ratei șomajului. E un paradox că binele salariaților, priviți ca grup, sau mai degrabă ca număr într-o statistică, urmează a fi realizat printr-un rău suportat direct și personal de fiecare dintre membrii acestui grup. Unde contează „binele” urmărit? În graficul celor care operează cu abstracții precum „rata șomajului”, „salariați”, „forța de muncă”, „flexibilizare” sau în viețile celor care ar urma să suporte măsurile propuse de guvern?

Cum ar arăta „binele” dorit de guvern și de președintele atât de generos în privința îndemnurilor și vorbelor înțelepte?
Fără contract colectiv de muncă la nivel național nu se mai poate fixa, de pildă, salariul minim valabil (pe hârtie) în toată țara și în toate domeniile de activitate. Divide et impera e tactica preferată a guvernanților de vreo doi ani încoace, o rețetă de succes până acum – de ce nu ar funcționa și în cazul negocierilor colective, mai facile cu parteneri sindicali de ramură?
Cum să nu fie mai bine pentru fiecare salariat dacă ar avea un program de lucru de 12 ore? Nu știu dacă ar include sau nu pauza de masă (căci atunci ar putea fi de 13 ore), dar cel mai probabil nu ia în calcul și timpul de transport spre și de la locul de muncă. Cât ar rezulta? 13-14 ore pe zi? Ce om normal nu ar fi bucuros că va putea fi obligat, spre binele său și al ratei șomajului, să aloce și mai mult timp muncii și nu unor lucruri inutile economic, precum familia, educația copiilor, odihna, recrearea? Fixarea unui program de lucru precum cel al minerilor din Anglia în 1833 ar fi cu siguranță un semn de progres. Toată concepția „comunistă” despre Eight-hour day trebuie revizuită.
Articolele 41-43 din Constituția României, care prevăd aberații precum durata normală a zilei de lucru de 8 ore (în medie), dreptul la grevă sau instituirea salariului minim garantat, ar trebui revizuite pentru a „flexibiliza” un pic lucrurile.

Repausul săptămânal de două zile consecutive, „de regulă” sâmbăta și duminica? Nu de puține ori am avut ocazia să aflu că, măcar în Craiova, timpul de muncă de facto include toate zilele săptămânii – e adevărat, cu reduceri duminica. Nu pot să spun că majoritatea angajatorilor procedează așa, însă e cert că, indiferent de ceea ce reglementează această lege enervantă numită Codul muncii, oricum „se practică” munca în weekend. E nevoie doar de o consacrare legislativă a realității. La ce ar putea servi o sâmbătă și duminică petrecută cu familia – după un obicei demodat -, când liberul ar putea fi acordat de angajator marțea și vinerea, de exemplu? Sunt tot două zile, nu?
Apropo de consacrări legislative, de ce nu am reglementa și practica foarte iscusită de angajare după semnarea unei demisii în alb, ca garanție că angajatorul păstrează flexibilitatea forței de muncă?

Într-adevăr, concedierea pentru abateri disciplinare sau cea pentru necorespundere profesională sunt puternic procedurale. La cât de mult contează fondul acestor proceduri, existența lor ca atare este o simplă formalitate și o risipă de timp. Oricum, angajatorul era practic judecător în propria cauză (nemo iudex in causa sua?).

Contracte pe durată determinată? Cum să nu flexibilizeze forța de muncă nesiguranța pe care numai un contract pe două luni o poate oferi? Mi-a fost dat să aud propuneri și mai progresiste, precum contracte pe o zi – zilierii băsescieni:

When the unemployed are crowding round the factory gates every morning, it is plain to each man that, unless he can induce the foreman to select him rather than another, his chance of subsistence for weeks to come may be irretrievably lost. Under these circumstances bargaining, in the case of the individual isolated workmen, becomes absolutely impossible (S. Webb and B. Webb, Industrial Democracy (1897), citat în Inequality of bargaining power)

De ce nu am resuscita și „convențiile civile”? Cine are nevoie de restricțiile din Codul muncii în calea libertății contractuale?

Perioada de probă mai mare? De ce nu? Oricum, „în practică” am întâlnit perioada de probă înainte de semnarea contractului de muncă, urmată de o perioadă de probă stipulată în contract – în total 60 de zile de incertitudine, în care contractul de muncă poate fi terminat „ad nutum” (Durum ad nutum alterius ambulare).

Ilustrarea binelui urmărit de guvern ar putea continua. Deocamdată, e suficient atât. Prea mult bine strică. O întoarcere la universul dickensian, cu scroogi și alte soiuri de antreprenori este binevenită după mai bine de o sută de ani de lăfăială în drepturi și libertăți pe banii bietului angajator.
Salariații au o lene funciară, detestă munca și trebuie mânați de manager. Îi interesează numai banii și nu pot avea nicio relevanță tentativele de a descoperi alte motivații. Pot și trebuie să muncească un timp cât mai îndelungat, timpul lor oricum nu contează. Angajatorul nu este furnizor de binefacere, ci urmărește un profit – de ce ar fi relevantă pentru el viața de familie sau viața personală a salariaților? Dacă vor ceva în viață trebuie să fie în stare să lucreze și 12 ore pe zi, să accepte orice sarcini le sunt cerute, să fie loiali și înțelegători atunci când firma întârzie cu salariile… și dacă nu le convine, sunt liberi să plece. Piața e flexibilă.
Ne întoarcem la Teoria X asupra motivării, grație guvernului nostru salvator, competenței membrilor săi și abilităților acestora de comunicare și negociere.

Blestemul educației


Căutam pe net despre studiul științific al birocrației (inițial mă interesa relația între statul de drept și nivelul veniturilor populației). De obicei, indiciile pe care le găsesc pe wikipedia mă poartă mai departe în căutarea unor surse de informație mai consistente.

În articolul de pe wikipedia despre birocrație găsesc o zicere interesantă care mă face curios: Work expands so as to fill the time available for its completion (Munca se extinde astfel încât să ocupe timpul disponibil pentru îndeplinirea ei) – legea lui Parkinson.

De la acest text ajung la articolul despre sindromul studentului – îndeplinirea unei sarcini (ex. învățatul pentru un examen) în ultimul moment posibil înaintea împlinirii termenului (v. „îngrășarea porcului în Ajun”). De aici merg mai departe la articolul despre „Cramming (education)” (cu ocazia asta completez și articolul despre actualii absolvenți de drept).

În articol găsesc altă zicere interesantă: as long as education is synonymous with cramming on an organized plan, it will continue to produce mediocrity (cât timp educația este sinonimă cu „supraîncărcarea” planificată, aceasta va continua să producă mediocritate). Cartea în care se află acest pasaj e disponibilă gratuit pe manybooks.net: The Curse of Education (Harold E. Gorst).

Un citat:

Perhaps the worst evil from which the world suffers in an educational sense is the misplaced individual. Nothing is more tragic, and yet nothing is more common, than to see men occupying positions for which they are unfitted by nature and therefore by inclination; whilst it is obvious that, had the circumstances of their early training been different, they might have followed with success and pleasure a natural bent of mind tending in a wholly opposite direction.

This miscarriage of vocation is one of the greatest causes of individual misery in this world that exists; but its pernicious effects go far beyond mere personal unhappiness: they exercise the most baneful influence upon society at large, upon the progress of nations, and upon the development of the human race. One of the advantages of the division of labour which is most emphasized by political economists is that it offers a fair field for personal adaptation. People select the particular employment for which they are most fitted, and in this way everybody in the community is engaged in doing the best and most useful work of which he is capable.

It is a fine theory. Perhaps in olden times, before the introduction of education systems, it may have worked well in regard to most trades and industries. A man had then at least some opportunity of developing a natural bent. He was not taken by the State almost from infancy, crammed with useless knowledge, and totally unfitted for any employment within his reach. The object was not to educate him above his station and then make a clerk of him, or drive him into the lower branches of the Civil Service. A bright youth was apprenticed by his father to some trade for which he may have shown some predisposition.