Jurnal de avocat: protestul judecătorilor


Luni, 12 septembrie 2016

Am deplasare de la Craiova la Râmnicu Vâlcea pentru o ședință de judecată la tribunal care începe la 08:30.

04:30: Trezire. Pregătire…
05:30: Plec spre Râmnicu Vâlcea.
07:45: Ajung la Râmnicu Vâlcea (drum liber, pândarii din Loganul albastru de la Strejești nu au așezat pe poziții încă).
08:15: Intru în Tribunalul Vâlcea. Îmi găsesc sala și poziția pe listă. Aștept jandarmul să deschidă ușa sălii.
08:35: Se deschide sala. Intră grefiera cu dosarele. Surpriză! Nu e completul Ap2, ci Ap1, care are aceeași oră de început (am înțeles că e o practică a acestui tribunal să anunțe mai multe ședințe la aceeași oră, cu toate că nu are tot atâtea săli disponibile – timpul nostru are preț… iar acesta este 0). Mă uit iar la lista mea: ora de început (08:30 – din citație și de pe portal) e tăiată cu pixul și tot cu pixul este scrisă o nouă oră – 11:00.Jpeg
08:45: Intră judecătorii. Bine-dispuși, parcă ne pregătesc o surpriză. Încep să strige dosarele și le amână pe toate. „E protestul judecătorilor.” Sunt discriminați și asupriți de puterea executivă.
09:20: Se termină ședința. Mai aștept vreo 10 min. Poate intră cumva și completul Ap2. Nu am noroc. Nu-mi rămâne decât să mă întorc la mașină și să aștept până la ora modificată.
10:45: Revin în sală și aștept…
11:50: Intră grefiera cu dosarele. Cer dosarul meu. „Nu am acest dosar.”, „Ce complet intră?”, „Falimente”, „Și completul Ap2?”, „Nu știu. Vorbiți cu grefiera. Camera 7, sub scară.” Merg la grefieră. Îmi spune că ședința completului Ap2 a început la 10:30 și s-a terminat, dar să nu-mi fac griji că toate dosarele s-au amânat, deci „nu este niciun prejudiciu” (wtf?!) „Și eu cum mă justific față de client? Am bătut cu noaptea-n cap drumul de la Craiova și nici măcar nu am depus împuternicirea și apar ca fiind lipsă?! De ce nu ați scris iar pe listă noua modificare a orei?”, „Judecătorii nu au mai avut răbdare și oricum se amânau toate dosarele…”, „Aș vrea măcar să depun împuternicirea.”, „Depuneți-o prin registratură.” Scriu de mână un fel de adresă de înaintare la care atașez împuternicirea, îi fac o copie (0,40 lei/pagină la xerox-ul tribunalului, fără bon fiscal, bineînțeles… că isteria bonurilor a trecut deja și lucrurile se reașază pe făgașul lor „normal”) și apoi merg la registratură.
12:15: La registratură pun hârtiile pe masă și cer să fie înregistrate. „A plecat colega cu mapa. S-a terminat programul cu publicul. Trebuia să veniți mai devreme.”, „(?^(&%!)”, „Se mai pot depune numai cu acordul președintelui de secție, dar e în ședință.” Îi explic povestea zilei mele că poate pricepe absurdul situației. „Înțeleg, dar trebuie să ne înțelegeți și dvs. că nu putem face orice de capul nostru. Nu vreau să existe bănuieli că am favorizat pe cineva…” Până la urmă, după atâtea parlamentări, o altă funcționară se oferă să mă ajute, cu condiția să menționez olograf pe cerere că am depus-o după ședință și să semnez… mă asigur că și ea semnează pe copia mea. Plec spre birou. Mai pierd vreo două ore pe drum, doar pentru a spune o nouă poveste despre justiția noastră independentă și în folosul cetățeanului.
Mâine am iar deplasare la Tribunalul Vâlcea. Urmează probabil cea mai previzibilă soluție a unei instanțe: amânare pentru că e protest…

P.S. Pentru cine nu crede că „e prejudiciu”, să facă un exercițiu de empatie: dacă eram avocatul lui și trebuia să mă prezint la termen, pe cheltuiala lui, cum i s-ar fi părut să plătească? Și cum i s-ar fi părut să piardă mai bine de o jumătate din ziua de lucru pentru o deplasare total inutilă?

P.P.S. „1. Justiția trebuie să aibă ca și preocupare esențială protecția, promovarea și garantarea tuturor drepturilor și libertăților cetățenești. În fața judecătorului cetățeanul este egal cu statul.” (Memorandum privind situatia justitiei in 2016 votat in Adunarile Generale)… vasăzică am pierdut o zi din viață pentru că judecătorii tocmai se preocupau de garantarea drepturilor cetățenești.

Reclame

Quousque tandem, Vadim?


La mulți ani! Să sperăm că 2011 va fi mai liniștit și mai bun decât 2010.

Priveam la o știre despre cea mai recentă ispravă a președintelui PRM. Episodul este o reluare a celui petrecut în 2010. Faptele sunt destul de limpezi; nu e nevoie de explicații (v. și hotărârea judecătorească, citiți „Zola” în loc de „Zole”, „obținerii” în loc de „obtionerii” ș.a.m.d.). Înregistrarea audio-video a scandalului este un bun exemplu pentru discuția despre legalitatea înregistrărilor audio-video, ca mijloace de probă. Oricum, chiar și în ipoteza în care asemenea probe ar fi invalidate, există martori care pot confirma faptele. Curios este că până acum nu am auzit de vreo sesizare din oficiu a parchetului. Probabil că procurorii nu privesc la televizor.

De 20 de ani ne amăgim cu vorbele mărețe așternute pe hârtia Constituției. Că trăim într-un stat de drept, că nimeni nu este mai presus de lege, că suntem egali în fața legii și a autorităților publice etc. etc.
Știm că realitatea este cu totul alta, însă din momentul în care ne resemnăm cu această stare a lucrurilor renunțăm implicit și la pretențiile de a trăi într-o țară civilizată. Să nu ne mai plângem de corupție, de abuzuri, de birocrație – primim exact ceea ce comportamentul nostru civic merită. Continuăm, bineînțeles, să avem legi, dar cât timp ele sunt doar bucăți de hârtie, aplicate facultativ și selectiv, „statul de drept” este doar o iluzie.

––––––––
Note de subsol*:

Codul penal
Articolul 239
Ultrajul
(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Lovirea sau orice acte de violenţă, săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(…)
(5) Dacă faptele prevăzute în alin. 1 – 4 sunt săvârşite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.

Articolul 271
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti
(1) Împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti, prin ameninţare faţă de organul de executare, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită prin acte de violenţă, pedeapsa este de la unu la 5 ani.
(2) Împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte prin ameninţare, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită prin acte de violenţă, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(4) Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 112 lit. c), d) şi g), se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
(…)

Codul de procedură penală
Articolul 465
Infracţiunea flagrantă
(1) Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.
(2) Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.
(3) În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii.

Articolul 143
Condiţiile reţinerii
(…)
(4) Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Articolul 214
Actele încheiate de unele organe de constatare
(…)
(4) În caz de infracţiuni flagrante, aceleaşi organe au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă.

* Dispozițiile legale enumerate nu se aplică „persoanelor publice” zgomotoase.

Completare (5 ianuarie 2011): UAU, ceva neobișnuit în sfârșit! O reacție față de… „contestația la executare” mai neprocedurală amintită.

Citește și:
Mai aşteptaţi ceva nou sub soare?
Despre legalitatea înregistrărilor audio-video, ca mijloace de probă
Repetăm istoria
Mai departe
“România o schimbăm noi toţi!”
Sătul

În ce țară trăim?!


Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită

Aflu de pe Twitter-ul lui Ovidiu o poveste despre cum penalizează fiscul contribuabilii corecți. Cazul folosit ca exemplu: o firmă și-a plătit contribuțiile sociale pentru salariați cu câteva zile înainte să-și depună declarațiile corespunzătoare. Răsplata statului? Câteva săptămâni mai târziu, firma primește notificare de la fisc privind datoriile la bugetul asigurărilor.

În articol este redat și răspunsul uluitor al unui funcționar, șef de direcție pe la fiscul bucureștean: „Când este plătită înainte de depunerea declaraţiei, suma se dirijează într-un cont în aşteptare. Apoi, când apare declaraţia, stingerea nu se face în mod automat, ci necesită o analiză”, dar „la o simplă cerere din partea firmei, accesoriile de întârziere se anulează, chiar dacă s-a emis decizia” (?!). Deci, problema este cunoscută, e remediabilă, iar rezolvarea revine tot contribuabilului, care mai trebuie să depună o cerere pentru anularea datoriilor. Nu depune cererea? Nicio problemă, plătește și pentru întârzierea inexistentă. Foarte corect, nu?

Nu pot să nu-mi amintesc de aventurile mele cu fiscul și cu CAS – prilejuri cu care am aflat cât de păgubos e să încerci să fii cinstit în țara asta.

Săptămâna trecută am tot văzut pe la televizor știri despre o nuntă țigănească la Târgu-Jiu și despre alta într-o comună din Teleorman. Sunt foarte curios dacă cei care își ostentau „valoarea”, nuntași și cântăreți, au toate conturile în regulă cu fiscul. Obțin venituri din activități desfășurate legal, ca SRL, SA, PFA, salariați ș.a.m.d.? Declară veniturile? Plătesc contribuțiile? Dacă nu, primesc somații de la fisc? Le bate executorul la poartă?

Cunosc oameni foarte capabili, lucrând în domenii bănoase (precum IT, evaluări imobiliare sau alpinism utilitar), care în niciun caz nu și-ar permite să se lăfăie în sume de bani atât de mari (e adevărat, se străduiesc să muncească civilizat, legal). „Mirarea” mea retorică e cum de niște analfabeți, semianalfabeți sau, în cel mai fericit caz, semidocți au reușit atât de bine în „afaceri” încât să-și permită, de pildă, o nuntă de un milion de euro.

Cum să mă simt atunci când primesc somații de la fisc până și pentru 14 lei (penalități de întârziere) sau când CAS îmi cere să plătesc contribuția și pentru perioada din 2007 când nu am obținut venituri? Cum să se simtă cei recent somați cu executarea silită pentru că patru ani la rând fiscul nu i-a anunțat că au datorii? (Și, cum nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii, statul nostru drag, țărișoara, prezumă că toți cetățenii contribuabili cunosc integral și corect legea și știu când și cum să depună tot felul de declarații la fisc și alte „organe”)

De ce m-aș mai amăgi cu vorbele așternute pe o hârtie de care nimeni nu se sinchisește să țină cont: „Nimeni nu este mai presus de lege”?

Citește și:
Câteva ponturi pentru o birocrație redusă
Inflația legislativă din România
Goliat
Aberații din administrație [1]
Cât de ușor e să fii antreprenor?
Sunt un infractor (aproape)
Și alții sunt infractori (aproape)

Produse etnobotanice?!


De câteva zile aud despre o nouă modă, atât printre amatorii de iluzii toxice, cât și printre ziariștii semidocți: produsele „etnobotanice”. Aparent, acestea ar fi niște surogate (încă) legale pentru droguri. Până la urmă, trăim într-o lume dură și e mai lesne să evadăm din realitate cu un „joint”, o „linie”, o injecție sau un păhărel acolo, decât s-o înfruntăm și să facem ceva util cu viața noastră.

Mă surprinde denumirea bizară: „etnobotanice”?! Nu știu ce poate însemna, așa că apelez la dicționar: etnobotanică = 1. S.f. Studiu al denumirilor populare ale plantelor (…). Nu voi comenta acum prescriptivist despre corectitudinea lingvistică (Radu se pricepe mai bine la asta 🙂 ). Mă uimește ușurința cu care un cuvânt complet „neutru” poate căpăta sensuri bizare în vorbirea populară, prin simpla utilizare excesivă făcută de un marketing dubios și o presă imbecilă. Ce legătură are surogatul de drog cu studiul denumirilor populare ale plantelor, zău că nu pot să-mi dau seama.

La o căutare pe net, poți găsi un sait de o nesimțire tulburătoare. Pe prima pagină își prezintă produsele, cu indicii clare privind consumarea lor pentru obținerea de „senzații foarte puternice de energie”, „putere sporită și euforie” sau stimularea dorințelor sexuale.

Pe pagina de „termeni și condiții” își atenționează clienții că produsele lor „Nu sunt destinate consumului uman” și că „sunt comercializate doar în vederea studiului etnobotanic aprofundat sau pentru colecționari” (?!).

Ce să înțeleg? (1) Că se pot obține senzații tari fără să consumi („utilizezi”) produsele și (2) că ele sunt comercializate pentru satisfacerea unor hobbyuri de masă, cum ar fi studiul etnobotanic (adică, pentru a studia denumiri populare precum „coada șoricelului”, „sunătoarea”, „izma” și altele, e esențial să ai plantele la îndemână; eventual, uscate și taman bune de fumat). Toate astea în timp ce în pagina „despre noi”, intitulată grăitor „EtnoBotanic – Hai sa fim high!” – stă scris: „Dorim a fi unul dintre primii comercianti din peisajul autohton care importa produse etnobotanice cu simt de raspundere si cu maxima seriozitate„. Uite așa, idei precum „răspundere” sau „seriozitate” își pierd orice valoare pentru că sunt folosite exact de iresponsabili și neserioși.
Mai trebuie să amintesc cât de mult detest prostirea în față și nesimțirea?

Citește și:
Naturopatie acută

Editare (4 aprilie 2010):
etnobotanic.ro e inactiv. Nu-i niciun bai, netu’ nu duce lipsă de avataruri.

Hazardul moral


Aseară, ministrul Videanu asocia categoric expresia „hazard moral” cu ideea de bonificaţii fiscale acordate bun-platnicilor de datorii la stat.
E interesant că a adus în discuţie aşa ceva, chiar dacă sensul pe care l-a intuit nu este chiar cel corect.

Hazardul moral se referă la comportamentul nechibzuit pe care îl poate manifesta o persoană atunci când este protejată faţă de riscurile produse de propriile acţiuni. Mai simplu, dacă propriile decizii nu te afectează, ai tendinţa să nu-ţi pese dacă sunt bune sau rele.
Găsesc definiţia perfect aplicabilă politicienilor, în special celor din România.
De pildă, „aleşii” legiferează abundent, propagă sau tolerează corupţia, fără a avea o reprezentare a consecinţelor şi riscurilor faptelor lor.

Impunitatea sau, cel puţin, responsabilitatea greu de sancţionat judiciar, permite politicienilor, funcţionarilor, profesorilor, medicilor, ziariştilor, preoţilor, patronilor de firme etc. comportamente abuzive, corupţie, nesocotirea unor norme legale elementare.

Scepticismul nesimţit


Scriu acest text fiind conştient că va creşte dimensiunea tagului „nesimţire” de pe blog, ca şi cum asta ar fi principala mea preocupare. Sunt conştient şi că mă expun zicerilor pe jumătate coapte de tip „eşti ceea ce vezi”. Probabil, risc şi o chelfăneală din partea unor urangutani.

Ieri a apărut o ştire despre o ceată de haidamaci îmbrăcaţi în uniforme ale buclucaşei firme de pază BGS care au încolţit nişte presupuşi hoţi din buzunare pripăşiţi pe la o benzinărie. Filmuleţul prezentat conţinea imagini clare în care un haidamac lovea cu piciorul două persoane culcate la pământ.
Contactat, purtătorul de cuvânt al BGS susţinea, contrar evidenţei, că nimeni nu i-a lovit pe cei doi. Mai apoi, a fost nevoit să recunoască o lovire „uşoară”, dar nu în stomac sau în cap, ci în picior. O lovire de la care nici măcar o minge nu s-ar fi resimţit, după spusele vorbitorului.
E ca şi cum acest individ este probabil singurul purtător de ochi, singurul capabil să ne lămurească asupra lucrurilor pe care le vedem. Îmbrăca totul într-un limbaj lemnos menit a da impresia de îndoială sceptică, raţională.
Nu sunt deloc convins de profesionalismul ziariştilor care au redat ştirea, însă reproşurile aduse de individ erau ridicole – filmul e doar partea finală, haidamacii ar fi fost, de fapt, agresaţi şi acţionau oarecum într-un fel de „legitimă” ripostă (de apărare nu poate fi vorba). Până la urmă, cei agresaţi nu aveau urme fizice ale bătăii, deci, în opinia nesimţitului de la telefon dacă ai fost lovit fără să ai urme e ca şi cum nu ai fi fost lovit deloc. Firmă de pază?! Justiţie privată? Parcă Legea 333/2003 prevede ca sancţiuni retragerea avizului pentru personalul care a comis o infracţiune în legătură cu serviciul sau anularea licenţei de funcţionare a firmei de pază. Poliţia română are boaşe?

Cazul îmi aduce aminte de un alt nesimţit pe care l-am văzut tot la ştiri (cam toxice, nu?). Era un funcţionar la registrul comerţului care, în ciuda numeroaselor vociferări şi plângeri ale celor care stăteau de ore la o coadă, le cerea probe pentru halucinaţia lor colectivă: cunoştinţele funcţionarilor le pasau dosare fără să mai stea la coadă. Omul era „sceptic”, avea nevoie de probe pentru că, probabil, vreo 20 de oameni care spun acelaşi lucru inventează aberaţii doar pentru a strica ziua cuiva.

La fel, cum să nu-mi amintesc de povestea cu Ridzi şi tunul dat de Ziua Tineretului – colegii de partid, mai fideli ideii de coleg de haită decât celei de bun-simţ, adevăr, onoare, căutând cele mai aiuritoare apărări pentru o persoană asupra căreia există dubii destul de solide. De altfel, ei sunt antrenaţi în sportul prostirii în faţă, fiind adesea puşi în situaţia de a-şi apăra semizeul Băsescu, ori de câte ori acesta comite o nouă mârşăvie.

De asemenea, îmi amintesc de scepticismul unui alt purtător de cuvânt – cel al Arhiepiscopiei Tomisului. Înalt prea-sfinţitul lua şpagă pentru a distribui parohii şi pentru a înscrie persoane la facultatea de teologie. Noroc că totul era filmat. Stimabilul purtător de cuvânt, în loc să observe gravitatea împrejurărilor, încercând să apere prestigiul Bisericii, prefera să susţină fără niciun temei că filmul incriminator era, de fapt, trucat, o înscenare. Păi nu,”în zilele noastre poţi face orice cu Internetu’ şi calculatoarele astea”…

Aceeaşi poveste în cazul profesorului de la universitatea din Galaţi, care a fost filmat luând bani pentru a vinde lucrări de diplomă. Întrebat despre faptele sale, prima reacţie a fost aceea de a încropi un scenariu complet nerealist (a acceptat banii numai la insistenţele ofertanţilor, lucrările erau, de fapt, pentru un concurs naţional etc.).

Mă opresc aici, deocamdată.


Mi se pare şi mai revoltătoare şi condamnabilă atitudinea celui care, odată prins în eroare, continuă să te prostească în faţă, să facă pe scepticul, să-ţi ceară dovezi, sfidând evidenţa, raţiunea şi bunul simţ, în loc să lase garda jos, să recunoască greşeala şi să încerce să repare ceea ce a fost stricat.

P.S. Nu întotdeauna ceea ce vezi poate fi crezut prea uşor. 😀

Naturopatie acută


Azi, pe un ecran de la metrou era afişat un text care conţinea cuvântul „naturopat” (într-un context de tipul „naturopatul recomandă…”). Chicotii în sine-mi cu gândul la o persoană care ar fi cumva bolnavă, afectată de natură.
Să lămurim un lucru: sufixul -pat (derivat din gr. -patheia) este asociat cu o afecţiune, suferinţă (patimă?), boală, percepţie (v. psihopat, sociopat, cardiopat). E ridicol, aşadar, să foloseşti un termen precum „naturopat”, pentru a desemna persoana specializată în tratamente naturiste. Ştiinţa e, de regulă, ceva mai precisă şi strictă cu morfemele pe care le foloseşte şi evită astfel de gafe care ar duce la confuzii hilare precum cea între cel bolnav şi cel care îl tratează. Astfel de considerente lingvistice nu mai contează, însă, pentru cei care sunt atât de grăbiţi să-şi creeze o nişă pe piaţă pentru a-şi vinde produsele şi serviciile unui public neinstruit şi dornic de remedii rapide.

Aş bănui că termenul „naturopat” este creat după reţeta folosită pentru a da „homeopat”, „homeopatie” etc. Faptul că „homeopatia” există de ceva mai multă vreme nu duce neapărat nici la legitimarea termenului, nici la legitimarea practicii în sine. Câteva vorbe şi despre aceasta din urmă: inventată în secolul al XVIII-lea (anii 1700, pentru simplitate), homeopatia se bazează pe ipoteze neconfirmate ştiinţific – principiul de bază fiind tratarea unei afecţiuni folosind doze infime (homeopatice) dintr-o substanţă care în cantităţi mai mari e capabilă să producă simptome similare afecţiunii (un fel de „cui pe cui se scoate”, „fight fire with fire” etc.). Din pură întâmplare găsii pe unul dintre blogurile pe care le urmăresc un text exact despre efectele nefaste ale credinţei orbeşti în tratamente homeopatice (cazul unei fetiţe moarte în urma unui şoc toxic pornit de la o simplă eczemă, pentru că părinţii ei, datorită credinţei lor în tratamentul homeopatic, au refuzat să o trateze folosind „demodatele” remedii ale medicinei).

Completare (28 aprilie 2010):
Lobby al industriei farmaceutice sau acțiune responsabilă, un raport al parlamentului britanic nu găsește nicio utilitate pentru medicina homeopatică (descriere; raport complet).