Jurnal de avocat: protestul judecătorilor


Luni, 12 septembrie 2016

Am deplasare de la Craiova la Râmnicu Vâlcea pentru o ședință de judecată la tribunal care începe la 08:30.

04:30: Trezire. Pregătire…
05:30: Plec spre Râmnicu Vâlcea.
07:45: Ajung la Râmnicu Vâlcea (drum liber, pândarii din Loganul albastru de la Strejești nu au așezat pe poziții încă).
08:15: Intru în Tribunalul Vâlcea. Îmi găsesc sala și poziția pe listă. Aștept jandarmul să deschidă ușa sălii.
08:35: Se deschide sala. Intră grefiera cu dosarele. Surpriză! Nu e completul Ap2, ci Ap1, care are aceeași oră de început (am înțeles că e o practică a acestui tribunal să anunțe mai multe ședințe la aceeași oră, cu toate că nu are tot atâtea săli disponibile – timpul nostru are preț… iar acesta este 0). Mă uit iar la lista mea: ora de început (08:30 – din citație și de pe portal) e tăiată cu pixul și tot cu pixul este scrisă o nouă oră – 11:00.Jpeg
08:45: Intră judecătorii. Bine-dispuși, parcă ne pregătesc o surpriză. Încep să strige dosarele și le amână pe toate. „E protestul judecătorilor.” Sunt discriminați și asupriți de puterea executivă.
09:20: Se termină ședința. Mai aștept vreo 10 min. Poate intră cumva și completul Ap2. Nu am noroc. Nu-mi rămâne decât să mă întorc la mașină și să aștept până la ora modificată.
10:45: Revin în sală și aștept…
11:50: Intră grefiera cu dosarele. Cer dosarul meu. „Nu am acest dosar.”, „Ce complet intră?”, „Falimente”, „Și completul Ap2?”, „Nu știu. Vorbiți cu grefiera. Camera 7, sub scară.” Merg la grefieră. Îmi spune că ședința completului Ap2 a început la 10:30 și s-a terminat, dar să nu-mi fac griji că toate dosarele s-au amânat, deci „nu este niciun prejudiciu” (wtf?!) „Și eu cum mă justific față de client? Am bătut cu noaptea-n cap drumul de la Craiova și nici măcar nu am depus împuternicirea și apar ca fiind lipsă?! De ce nu ați scris iar pe listă noua modificare a orei?”, „Judecătorii nu au mai avut răbdare și oricum se amânau toate dosarele…”, „Aș vrea măcar să depun împuternicirea.”, „Depuneți-o prin registratură.” Scriu de mână un fel de adresă de înaintare la care atașez împuternicirea, îi fac o copie (0,40 lei/pagină la xerox-ul tribunalului, fără bon fiscal, bineînțeles… că isteria bonurilor a trecut deja și lucrurile se reașază pe făgașul lor „normal”) și apoi merg la registratură.
12:15: La registratură pun hârtiile pe masă și cer să fie înregistrate. „A plecat colega cu mapa. S-a terminat programul cu publicul. Trebuia să veniți mai devreme.”, „(?^(&%!)”, „Se mai pot depune numai cu acordul președintelui de secție, dar e în ședință.” Îi explic povestea zilei mele că poate pricepe absurdul situației. „Înțeleg, dar trebuie să ne înțelegeți și dvs. că nu putem face orice de capul nostru. Nu vreau să existe bănuieli că am favorizat pe cineva…” Până la urmă, după atâtea parlamentări, o altă funcționară se oferă să mă ajute, cu condiția să menționez olograf pe cerere că am depus-o după ședință și să semnez… mă asigur că și ea semnează pe copia mea. Plec spre birou. Mai pierd vreo două ore pe drum, doar pentru a spune o nouă poveste despre justiția noastră independentă și în folosul cetățeanului.
Mâine am iar deplasare la Tribunalul Vâlcea. Urmează probabil cea mai previzibilă soluție a unei instanțe: amânare pentru că e protest…

P.S. Pentru cine nu crede că „e prejudiciu”, să facă un exercițiu de empatie: dacă eram avocatul lui și trebuia să mă prezint la termen, pe cheltuiala lui, cum i s-ar fi părut să plătească? Și cum i s-ar fi părut să piardă mai bine de o jumătate din ziua de lucru pentru o deplasare total inutilă?

P.P.S. „1. Justiția trebuie să aibă ca și preocupare esențială protecția, promovarea și garantarea tuturor drepturilor și libertăților cetățenești. În fața judecătorului cetățeanul este egal cu statul.” (Memorandum privind situatia justitiei in 2016 votat in Adunarile Generale)… vasăzică am pierdut o zi din viață pentru că judecătorii tocmai se preocupau de garantarea drepturilor cetățenești.

Reclame

www.scj.ro a primit o injecție cu SQL


Încercam să aflu ceva de pe saitul Înaltei Curți de Casație și Justiție (denumit, foarte românește, folosind inițialele de la Supreme Court of Justice… până la urmă We’re all living in America, nu?).

Lista de ședințe nu funcționează. Văzând ceea ce era afișat, bănuiam că vreun dorel nu a închis cum trebuie niște ghilimele prin sursă. Încerc să aflu despre ce e vorba și văd ceva și mai drăgălaș: <script src=”http://lilupophilupop.com/sl.php”></script&gt;. O căutare pe Google lămurește problema – injecție SQL. ECRIS (versiunea anacronică, din 2005, pentru Î.C.C.J.) se pare că e vulnerabil. Cam cât de romantic ar fi ca și ECRIS IV, folosit de restul instanțelor din țară, să aibă astfel de vulnerabilități?…

Curtea de Apel București se fălește deja cu un nou sait (se putea mai bine… părerea mea), pe când unul nou, funcțional și util și la Î.C.C.J.?

La mulți ani!

Completare (4 ianuarie 2012): S-a reparat.

Citește și:
ECRIS – este bun, dar poate fi și mai bun

Aberații din administrație [2]


Într-un text anterior scriam despre faptul că într-o somație privind executarea silită ANAF (local) cerea unui contribuabil ca la data indicată să se prezinte la sediul instituției aducând acte de proprietate pentru toate bunurile mobile și imobile deținute. Arătam că a cere acte de proprietate pentru bunurile mobile e în contradicție cu articolul 1909 din Codul civil.

Am găsit o nouă perlă. Într-o hârtie mai recentă de la fisc, contribuabilul era notificat cam așa:

Prin prezenta, vă aducem la cunoștință că, potrivit evidențelor noastre, în cursul anului 2010, ați realizat venituri din INVESTIȚII și, în conformitate cu (…) aveți obligația depunerii declarației privind veniturile realizate (formular 200)

urmează amenințările cu amenda contravențională etc. și indicarea persoanei de contact („dna./dl. Inspector Sector Litera”).

Până aici nu-i nimic deosebit (nici măcar faptul că datele nu ajung în placeholder în formular nu-i deosebit…). Ultima frază e de efect:

În situația în care v-ați îndeplinit obligațiile declarative, vă rugăm să nu dați curs prezentei.

😀 Prea mult umor involuntar…

P.S. Știu că acum câțiva ani anticipam că voi scrie despre felul cum comunică public pe Internet administrația noastră. Din varii motive (ex. lenea) am renunțat la idee.

Citește și:
Sunt un infractor (aproape)
Cât de ușor e să fii antreprenor?
Aberații din administrație [1]
Goliat

Buclucul taxei pe poluare


Tocmai vedeam la emisiunea lui Turcescu și Cristoiu (30 mai 2011, B1 TV) cum un analist piață auto vorbea cu mare convingere și implicare despre taxa pe poluare (în popor, cunoscută și ca „taxa auto”, „taxa de primă înmatriculare” sau, după denumirea ei mai veche, „taxa specială pentru autoturisme și autovehicule”). Analistul era destul de nelămurit în privința posibilității Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) de a hotărî într-o cauză privind fapte anterioare primirii României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007).
Pentru că subiectul taxei pe poluare mă interesează personal (restituirea taxei plătite de tatăl meu) și profesional (ca avocat), am câteva comentarii de făcut.

Mai întâi, problema analistului putea fi rezolvată prin citirea textului hotărârii preliminare a CJUE – deja celebra „cauză Tatu” – C-402/09 în care era discutată conformitatea cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) a OUG 50/2008, publicată în MO 327/25 aprilie 2008 și intrată în vigoare la 1 iulie 2008.
Între timp, curtea s-a mai pronunțat în cauze similare.

Confuzia analistului ar putea fi explicată prin amintirea formei vechi a taxei: taxa specială pentru autoturisme și autovehicule. Într-adevăr, aceasta a fost introdusă în Codul fiscal (articolele 2141-2143, abrogate în prezent) prin Legea 373/2006, înainte ca România să devină stat membru al Uniunii Europene. Au urmat procese în care plătitorii taxei au cerut instanțelor să hotărască obligarea autorităților la restituire sau înmatriculare fără plata taxei. Încă de pe atunci unele instanțe au considerat că taxa instituia o discriminare (exemplu) între autovehiculele importate din UE și cele deja înmatriculate în România.
Această taxă a fost înlocuită de taxa pe poluare, reglementată de OUG 50/2008.
Nici noua taxă nu a dus la evitarea proceselor. În fond, cheia discriminării s-a păstrat: „Taxele speciale se plătesc cu ocazia primei înmatriculări în România.” (articolul 2142 din Codul fiscal) – „Obligația de plată a taxei intervine: a) cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România;” (articolul 4 din OUG 50/2008, litera a) a rămas nemodificată în toate formele ordonanței).

Spre frustrarea celor care au contestat taxa, instanțele nu au avut o practică unitară, soluțiile variind de la tribunal la tribunal și apoi de la o curte de apel la alta (nu ar fi de mirare dacă variațiile ar fi chiar între completele aceleiași instanțe). „Cauza Tatu” nu este decât unul dintre procesele judecate în fața instanțelor române (în speță, Tribunalul Sibiu; v. și o soluție a Tribunalului Cluj) în care s-a formulat către CJUE o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare în interpretarea tratatelor (articolul 267:a TFUE). După concluziile nefavorabile pentru contestatori ale unuia dintre avocații generali ai CJUE, instanța a pronunțat o hotărâre preliminară cu următorul dispozitiv: „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.

Plătitorii care ceruseră restituirea taxei tocmai căpătaseră un argument solid în susținerea cererilor în fața instanțelor. Pus în fața perspectivei de a restitui sume semnificative, statul are la îndemână, ca ultim remediu, un recurs în interesul legii, formulat prompt de procurorul general. Acesta este un mijloc prin care Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) se pronunță, cu efect obligatoriu pentru toate instanțele, asupra interpretării legii atunci când se observă o practică neunitară. În speță, interpretarea propusă de procurorul general ar fi aceea ca instanțele să constate inadmisibilitatea cererilor de restituire a taxei sau de înmatriculare fără plata ei, pentru un motiv pur tehnic procedural, nu și de fond: neefectuarea procedurii prealabile (v. Legea 554/2004 a contenciosului administrativ) – contestația adresată mai întâi organului administrativ, în termen de 30 de zile de la primirea actului contestat. E de presupus că sunt foarte mulți cei care au plătit și nu au contestat în termen, așa încât acțiunile lor de acum ar fi respinse de instanțe cu mare ușurință.

Completare – 22.11.2011: Prin Decizia în interesul legii 24/2011 ÎCCJ a admis recursul în interesul legii referitor la acțiunile privind taxa pe poluare, dând o soluție favorabilă celor care cer restituirea taxei.

Completare – 07.01.2012: Decizia ÎCCJ a fost publicată în MO 1/2012.

Contractul de muncă pe durată determinată după modificarea Codului muncii


Motto: Une mauvaise loi appliquée rend plus de services qu’une bonne loi interprétée (Napoleon I)

Unul dintre obiectivele flexibilizării Codului muncii (modificat recent prin Legea 40/2011) privea regimul juridic al contractelor individuale de muncă pe durată determinată. Așa cum am avut ocazia să aflu din câteva mailuri primite zilele trecute, deja forma actuală a textului din cod a generat în practică probleme de interpretare legate de durata efectivă a contractului, având în vedere posibilitatea de prelungire și de încheiere a unor contracte succesive.

Reglementarea anterioară modificării Codului muncii

Articolul 80 prevedea că un contract de muncă pe durată determinată poate fi prelungit după termenul inițial cu două condiții: (1) numai înăuntrul termenului maxim de 24 de luni și (2) de cel mult două ori succesiv.
Prin contracte succesive legea denumea contractele pe durată determinată încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui alt contract pe durată determinată. De asemenea, exista o restricție privitoare la numărul de contracte pe durată determinată care pot fi încheiate succesiv: cel mult 3.

Reglementarea curentă

Textul relevant, în forma actuală, prevede:

Articolul 80
(…)
(3) Contractul individual de muncă pe durată determinată poate fi prelungit, în condițiile prevăzute la art. 81 [cazuri în care este permisă încheierea contractului – n.a.], și după expirarea termenului inițial, cu acordul scris al părților, pentru perioada realizării unui proiect, program sau unei lucrări.
(4) Între aceleași părți se pot încheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată.
(5) Contractele individuale de muncă pe durată determinată încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui contract de muncă pe durată determinată sunt considerate contracte succesive și nu pot avea o durată mai mare de 12 luni fiecare.

Articolul 82
(1) Contractul individual de muncă pe durată determinată nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mare de 36 de luni.
(2) În cazul în care contractul individual de muncă pe durată determinată este încheiat pentru a înlocui un salariat al cărui contract individual de muncă este suspendat, durata contractului va expira la momentul încetării motivelor ce au determinat suspendarea contractului individual de muncă al salariatului titular.

Interpretare

Cele două articole au primit deja interpretări destul de variate. Fără a face o expunere pe larg, merită menționate cel puțin două direcții:
(1) limita de 36 de luni include și contractele succesive;
(2) limita de 36 de luni se referă la un contract (primul) din cele 3 succesive, rezultând o durată totală de 60 de luni a raportului de muncă pe baza unor contracte pe durată determinată succesive.

Am respins prima direcție de interpretare pentru că implică o confuzie între prelungirea unui contract și încheierea unui contract distinct. Chiar dacă diferența între cele două operații privește mai mult forma documentelor (act adițional vs. contract) decât fondul, însuși textul legii prevede distinct prelungirea unui contract (articolul 80:3) și contractele succesive (articolul 80:5).

Concret, interpretarea potrivită a articolelor 80 și 82 ar fi:

  • primul contract poate avea o durată maximă de 36 de luni (articolul 82:1);
    • dacă durata inițială este mai mică de 36 de luni, contractul poate fi prelungit (articolul 80:3), chiar și din lună în lună (legea nu limitează numărul prelungirilor), până la atingerea duratei maxime;
    • dacă durata inițială este chiar de 36 de luni, nu ar mai putea opera prelungirea întrucât s-ar depăși durata maximă pentru un singur contract;
  • după încetarea primului contract, dacă într-un interval de maxim 3 luni părțile încheie un nou contract pe durată determinată, acesta e considerat contract succesiv (articolul 80:5) și nu poate avea o durată mai mare de 12 luni; este aplicabil același raționament ca mai sus în privința prelungirii: dacă al doilea contract are o durată inițială mai mică decât cea maximă permisă (12 luni), el poate fi prelungit până la atingerea celor 12 luni;
  • în cazul celui de-al treilea contract dintre cele 3 succesive permise de lege (articolul 80:4) tratamentul este identic cu cel pentru al doilea contract.

În total, între aceleași părți ar fi posibilă o durată cumulată de 60 de luni (36 + 12 + 12) = 5 ani de raport de muncă în baza a cel mult 3 contracte succesive pe durată determinată.

O altă problemă de interpretare rezultă din formularea textului articolului 82: mai trebuie respectată durata maximă de 36 de luni în cazul de la alineatul (2) – contract pentru înlocuirea salariatului al cărui contract este suspendat?

În opinia mea, da – pentru că textul articolului nu conține nicio excepție și pentru că a admite fără limitare temporală contractul pentru înlocuirea unui salariat deschide poarta abuzului (ex. în ipoteza în care suspendarea contractului a intervenit prin acordul părților și sine die).

În loc de concluzie

„Tot ceea ce poate merge prost va merge prost”. Legea interpretabilă este o sursă de injustiție, întrucât nu există nicio garanție că toți cei care trebuie să facă aplicarea ei înțeleg aceleași lucruri din aceleași texte.
Lipsa dezbaterii reale în perioada de adoptare a legii, inflexibilitatea și graba nejustificată a guvernului se află fără îndoială printre cauzele calității proaste a textului.
Legiferarea ostilă, cu care am fost obișnuiți deja, fără negociere și discuție temperată, fără implicarea celor care urmează să aplice legea, nu este de folos nimănui.

Citește și:
Cea mai recentă modificare a Codului muncii sau cum să nu faci o lege

Condiția pregătirii profesionale pentru înființarea unei PFA


Citeam în zf.ro despre problemele care pot apărea la înființarea unei PFA. Dau peste o afirmație suficient de categorică (și greșită!) pentru a scrie un comentariu: „Fără o calificare într-un anumit domeniu (dovedită prin acte de studii sau certificate profesionale) nu puteți deveni PFA”.

Am mai întâlnit astfel de ziceri nedovedite (a se citi: ex burtam), bazate mai mult pe bunul-simț al fiecăruia decât pe litera legii. De altfel, și atunci când m-am înregistrat ca PFA în IT (prin 2008 – consultanță în informatică) a trebuit să produc o hârtie care să ateste o experiență sau calificare în domeniu (ca studii având liceul la profilul filologie și facultatea de drept; ambele nu tocmai legate de informatică…). Cei de la registrul comerțului s-au mulțumit cu dovada că am fost instructor ECDL și titular al respectivului certificat.

se practică solicitarea unor documente care să ateste pregătirea profesională la înființarea PFA e de necontestat. Însă cât de conformă legii este o asemenea practică?

OUG 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale prevede că:

Articolul 3
(1) În temeiul dreptului la liberă inițiativă, al dreptului la liberă asociere și al dreptului de stabilire, orice persoană fizică, cetățean român sau cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spațiului Economic European, poate desfășura activități economice pe teritoriul României, în condițiile prevăzute de lege.
(2) Activitățile economice pot fi desfășurate în toate domeniile, meseriile, ocupațiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera inițiativă.
(3) Prezenta ordonanță de urgență se aplică pentru activitățile prevăzute de Codul CAEN a căror desfășurare în una dintre formele prevăzute de art. 4 nu este reglementată exclusiv potrivit unei legi speciale.

Articolul 8
(3) În cazul în care, potrivit unor prevederi legale speciale, pentru anumite activități economice este necesară îndeplinirea unor condiții de pregătire profesională și/sau de atestare a pregătirii profesionale, persoanele prevăzute la art. 4 trebuie să facă dovada îndeplinirii acestora.

ANEXĂ
1. Documentația de susținere a cererii de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării PFA
1.4. Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă pregătirea profesională, dacă aceasta este cerută, potrivit unor prevederi legale speciale
1.5. Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă experiența profesională, dacă este cazul

Textul legal indică necesitatea documentelor privind pregătirea/experiența profesională numai dacă există prevederi legale speciale. A contrario, dacă nu există legi speciale privind atestarea pregătirii profesionale, nu este necesară probarea ei la înființarea unei PFA. În practică, din nefericire, „dacă este cazul” a devenit regula. La această interpretare și, implicit, la sporirea formalităților pur birocratice contribuie din plin și părerile nefondate de tipul celei citate mai sus.

Ce-i de făcut?
Dacă aveți de înființat o PFA într-un domeniu pentru care nu există reglementări legale speciale și vi se cer totuși documente care să ateste pregătirea sau experiența profesională, arătați-le funcționarilor ce prevede legea. În caz de refuz, faceți plângere la judecătorie împotriva rezoluției directorului oficiului registrului comerțului (v. articolul 12 din OUG 44/2008) în termen de 15 zile de la pronunțarea sau comunicarea rezoluției.

În concret, presupunând că ați vrea să vă autorizați ca PFA în activități generale de curățenie a clădirilor (CAEN 8121) sau în activități de întreținere peisagistică (CAEN 8130). Nefiind (după cunoștința autorului) nicio lege specială care să reglementeze condițiile de desfășurare a acestor activități, nu este necesar să atestați la registrul comerțului pregătirea sau experiența profesională în aceste domenii. Oricât de ciudat ar părea, același lucru este valabil și pentru activități de realizare a soft-ului la comandă (software orientat client) (CAEN 6201) sau coafură și alte activități de înfrumusețare (CAEN 9602).
Însă, dacă doriți să deveniți PFA ca detectiv particular (CAEN 8030 – activități de investigații) va trebui să îndepliniți mai întâi cerințele legii speciale (Legea 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular); dacă doriți să deveniți PFA ca taximetrist independent (CAEN 4932 – transporturi cu taxiuri) va trebui să îndepliniți și cerințele de atestare din Legea 38/2003 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere – la fel în cazul altor profesii reglementate, mai puțin cele pentru care legea prevede forme specifice de exercitare, distincte de cele din OUG 44/2008 (ex. cabinet individual de avocat, birou individual de arhitect etc.).

Referințe utile

Înapoi la teoria X


Știrile privind modificarea Codului muncii sunt din ce în ce mai frecvente în ultima vreme (exemple aici, aici, aici, aici sau aici). Încă nu am găsit un document oficial care conține propunerile de modificare, însă zvonurile redate în media sunt destul de îngrijorătoare. Pot fi numai trial baloons pentru a testa reacțiile celor care vor fi afectați sau pot fi chiar ideile salvatoare ale celor care ne conduc.

Printre propunerile „dezbătute” avem:

  • eliminarea contractului colectiv de muncă la nivel național;
  • creșterea duratei normale a timpului de lucru la 12 ore pe zi;
  • înlăturarea cerinței zilelor consecutive de repaus săptămânal;
  • extinderea posibilității de încheiere a contractelor de muncă pe durată determinată;
  • creșterea perioadei de probă;
  • eliminarea reglementării comisiei disciplinare necesară în cazul concedierii pentru abateri disciplinare și a procedurii de cercetare prealabilă înaintea concedierii pentru necorespundere profesională;
  • reducerea amenzilor pentru munca la negru „fiindcă practica le-a arătat celor de la ITM-uri că instanțele consideră excesive amenzile și în locul lor dau avertismente” (sursa);
  • spor de 50% pentru munca în weekend;
  • amenzi (mai mari) pentru neplata salariilor și concediilor sau pentru șomajul tehnic „fictiv”;
  • concediu fracționat, „după nevoile salariaților” – înlăturarea cerinței de acordare a 15 zile neîntrerupt.

Laitmotivul propunerilor este „flexibilizarea” relațiilor de muncă (cumva nefericita flexicuritate?), chipurile în scopul înlesnirii angajărilor și reducerii ratei șomajului. E un paradox că binele salariaților, priviți ca grup, sau mai degrabă ca număr într-o statistică, urmează a fi realizat printr-un rău suportat direct și personal de fiecare dintre membrii acestui grup. Unde contează „binele” urmărit? În graficul celor care operează cu abstracții precum „rata șomajului”, „salariați”, „forța de muncă”, „flexibilizare” sau în viețile celor care ar urma să suporte măsurile propuse de guvern?

Cum ar arăta „binele” dorit de guvern și de președintele atât de generos în privința îndemnurilor și vorbelor înțelepte?
Fără contract colectiv de muncă la nivel național nu se mai poate fixa, de pildă, salariul minim valabil (pe hârtie) în toată țara și în toate domeniile de activitate. Divide et impera e tactica preferată a guvernanților de vreo doi ani încoace, o rețetă de succes până acum – de ce nu ar funcționa și în cazul negocierilor colective, mai facile cu parteneri sindicali de ramură?
Cum să nu fie mai bine pentru fiecare salariat dacă ar avea un program de lucru de 12 ore? Nu știu dacă ar include sau nu pauza de masă (căci atunci ar putea fi de 13 ore), dar cel mai probabil nu ia în calcul și timpul de transport spre și de la locul de muncă. Cât ar rezulta? 13-14 ore pe zi? Ce om normal nu ar fi bucuros că va putea fi obligat, spre binele său și al ratei șomajului, să aloce și mai mult timp muncii și nu unor lucruri inutile economic, precum familia, educația copiilor, odihna, recrearea? Fixarea unui program de lucru precum cel al minerilor din Anglia în 1833 ar fi cu siguranță un semn de progres. Toată concepția „comunistă” despre Eight-hour day trebuie revizuită.
Articolele 41-43 din Constituția României, care prevăd aberații precum durata normală a zilei de lucru de 8 ore (în medie), dreptul la grevă sau instituirea salariului minim garantat, ar trebui revizuite pentru a „flexibiliza” un pic lucrurile.

Repausul săptămânal de două zile consecutive, „de regulă” sâmbăta și duminica? Nu de puține ori am avut ocazia să aflu că, măcar în Craiova, timpul de muncă de facto include toate zilele săptămânii – e adevărat, cu reduceri duminica. Nu pot să spun că majoritatea angajatorilor procedează așa, însă e cert că, indiferent de ceea ce reglementează această lege enervantă numită Codul muncii, oricum „se practică” munca în weekend. E nevoie doar de o consacrare legislativă a realității. La ce ar putea servi o sâmbătă și duminică petrecută cu familia – după un obicei demodat -, când liberul ar putea fi acordat de angajator marțea și vinerea, de exemplu? Sunt tot două zile, nu?
Apropo de consacrări legislative, de ce nu am reglementa și practica foarte iscusită de angajare după semnarea unei demisii în alb, ca garanție că angajatorul păstrează flexibilitatea forței de muncă?

Într-adevăr, concedierea pentru abateri disciplinare sau cea pentru necorespundere profesională sunt puternic procedurale. La cât de mult contează fondul acestor proceduri, existența lor ca atare este o simplă formalitate și o risipă de timp. Oricum, angajatorul era practic judecător în propria cauză (nemo iudex in causa sua?).

Contracte pe durată determinată? Cum să nu flexibilizeze forța de muncă nesiguranța pe care numai un contract pe două luni o poate oferi? Mi-a fost dat să aud propuneri și mai progresiste, precum contracte pe o zi – zilierii băsescieni:

When the unemployed are crowding round the factory gates every morning, it is plain to each man that, unless he can induce the foreman to select him rather than another, his chance of subsistence for weeks to come may be irretrievably lost. Under these circumstances bargaining, in the case of the individual isolated workmen, becomes absolutely impossible (S. Webb and B. Webb, Industrial Democracy (1897), citat în Inequality of bargaining power)

De ce nu am resuscita și „convențiile civile”? Cine are nevoie de restricțiile din Codul muncii în calea libertății contractuale?

Perioada de probă mai mare? De ce nu? Oricum, „în practică” am întâlnit perioada de probă înainte de semnarea contractului de muncă, urmată de o perioadă de probă stipulată în contract – în total 60 de zile de incertitudine, în care contractul de muncă poate fi terminat „ad nutum” (Durum ad nutum alterius ambulare).

Ilustrarea binelui urmărit de guvern ar putea continua. Deocamdată, e suficient atât. Prea mult bine strică. O întoarcere la universul dickensian, cu scroogi și alte soiuri de antreprenori este binevenită după mai bine de o sută de ani de lăfăială în drepturi și libertăți pe banii bietului angajator.
Salariații au o lene funciară, detestă munca și trebuie mânați de manager. Îi interesează numai banii și nu pot avea nicio relevanță tentativele de a descoperi alte motivații. Pot și trebuie să muncească un timp cât mai îndelungat, timpul lor oricum nu contează. Angajatorul nu este furnizor de binefacere, ci urmărește un profit – de ce ar fi relevantă pentru el viața de familie sau viața personală a salariaților? Dacă vor ceva în viață trebuie să fie în stare să lucreze și 12 ore pe zi, să accepte orice sarcini le sunt cerute, să fie loiali și înțelegători atunci când firma întârzie cu salariile… și dacă nu le convine, sunt liberi să plece. Piața e flexibilă.
Ne întoarcem la Teoria X asupra motivării, grație guvernului nostru salvator, competenței membrilor săi și abilităților acestora de comunicare și negociere.