Jurnal de avocat: protestul judecătorilor


Luni, 12 septembrie 2016

Am deplasare de la Craiova la Râmnicu Vâlcea pentru o ședință de judecată la tribunal care începe la 08:30.

04:30: Trezire. Pregătire…
05:30: Plec spre Râmnicu Vâlcea.
07:45: Ajung la Râmnicu Vâlcea (drum liber, pândarii din Loganul albastru de la Strejești nu au așezat pe poziții încă).
08:15: Intru în Tribunalul Vâlcea. Îmi găsesc sala și poziția pe listă. Aștept jandarmul să deschidă ușa sălii.
08:35: Se deschide sala. Intră grefiera cu dosarele. Surpriză! Nu e completul Ap2, ci Ap1, care are aceeași oră de început (am înțeles că e o practică a acestui tribunal să anunțe mai multe ședințe la aceeași oră, cu toate că nu are tot atâtea săli disponibile – timpul nostru are preț… iar acesta este 0). Mă uit iar la lista mea: ora de început (08:30 – din citație și de pe portal) e tăiată cu pixul și tot cu pixul este scrisă o nouă oră – 11:00.Jpeg
08:45: Intră judecătorii. Bine-dispuși, parcă ne pregătesc o surpriză. Încep să strige dosarele și le amână pe toate. „E protestul judecătorilor.” Sunt discriminați și asupriți de puterea executivă.
09:20: Se termină ședința. Mai aștept vreo 10 min. Poate intră cumva și completul Ap2. Nu am noroc. Nu-mi rămâne decât să mă întorc la mașină și să aștept până la ora modificată.
10:45: Revin în sală și aștept…
11:50: Intră grefiera cu dosarele. Cer dosarul meu. „Nu am acest dosar.”, „Ce complet intră?”, „Falimente”, „Și completul Ap2?”, „Nu știu. Vorbiți cu grefiera. Camera 7, sub scară.” Merg la grefieră. Îmi spune că ședința completului Ap2 a început la 10:30 și s-a terminat, dar să nu-mi fac griji că toate dosarele s-au amânat, deci „nu este niciun prejudiciu” (wtf?!) „Și eu cum mă justific față de client? Am bătut cu noaptea-n cap drumul de la Craiova și nici măcar nu am depus împuternicirea și apar ca fiind lipsă?! De ce nu ați scris iar pe listă noua modificare a orei?”, „Judecătorii nu au mai avut răbdare și oricum se amânau toate dosarele…”, „Aș vrea măcar să depun împuternicirea.”, „Depuneți-o prin registratură.” Scriu de mână un fel de adresă de înaintare la care atașez împuternicirea, îi fac o copie (0,40 lei/pagină la xerox-ul tribunalului, fără bon fiscal, bineînțeles… că isteria bonurilor a trecut deja și lucrurile se reașază pe făgașul lor „normal”) și apoi merg la registratură.
12:15: La registratură pun hârtiile pe masă și cer să fie înregistrate. „A plecat colega cu mapa. S-a terminat programul cu publicul. Trebuia să veniți mai devreme.”, „(?^(&%!)”, „Se mai pot depune numai cu acordul președintelui de secție, dar e în ședință.” Îi explic povestea zilei mele că poate pricepe absurdul situației. „Înțeleg, dar trebuie să ne înțelegeți și dvs. că nu putem face orice de capul nostru. Nu vreau să existe bănuieli că am favorizat pe cineva…” Până la urmă, după atâtea parlamentări, o altă funcționară se oferă să mă ajute, cu condiția să menționez olograf pe cerere că am depus-o după ședință și să semnez… mă asigur că și ea semnează pe copia mea. Plec spre birou. Mai pierd vreo două ore pe drum, doar pentru a spune o nouă poveste despre justiția noastră independentă și în folosul cetățeanului.
Mâine am iar deplasare la Tribunalul Vâlcea. Urmează probabil cea mai previzibilă soluție a unei instanțe: amânare pentru că e protest…

P.S. Pentru cine nu crede că „e prejudiciu”, să facă un exercițiu de empatie: dacă eram avocatul lui și trebuia să mă prezint la termen, pe cheltuiala lui, cum i s-ar fi părut să plătească? Și cum i s-ar fi părut să piardă mai bine de o jumătate din ziua de lucru pentru o deplasare total inutilă?

P.P.S. „1. Justiția trebuie să aibă ca și preocupare esențială protecția, promovarea și garantarea tuturor drepturilor și libertăților cetățenești. În fața judecătorului cetățeanul este egal cu statul.” (Memorandum privind situatia justitiei in 2016 votat in Adunarile Generale)… vasăzică am pierdut o zi din viață pentru că judecătorii tocmai se preocupau de garantarea drepturilor cetățenești.

Reclame

Despre celeritatea judecății litigiului de muncă


Din ciclul Situation normal: all f#$^ed up sau Ut sit magna, tamen certe lenta ira deorum est
Cum trebuie să fie potrivit legii termenele în litigiile de muncă?
Răspunsul se găsește în Codul muncii:

Articolul 286
(1) Cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se judecă în regim de urgență.
(2) Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 15 zile.
(3) Procedura de citare a părților se consideră legal îndeplinită dacă se realizează cu cel puțin 24 de ore înainte de termenul de judecată.

Bucuria „justițiabilului” care ar pune prea mult preț pe vorbăria din lege e curmată de „practică”. Iată un exemplu proaspăt:

Pe scurt: contestație la decizia de concediere depusă pe 8 decembrie 2010, primul termen (regim de urgență, nu mai mult de 15 zile): 18 noiembrie 2011!!
Dacă este admisă contestația salariatului, angajatorul va fi obligat la plata salariilor care i se cuveneau între momentul concedierii și momentul soluționării cauzei (v. articolul 78 din Codul muncii). Aproape un an de salarii numai pentru primul termen! Și cum se cer felurite termene (pentru angajare de apărător, pentru observarea actelor, pentru expertize și obiecțiuni etc.), judecata „obișnuită” se poate întinde ea însăși pe cel puțin un an. Apoi mai e și recursul… Cam cât vor plăti părțile pentru o asemenea judecată?

Despre legile privind (dez)organizarea judecătorească din România


Serendipitatea e o sursă bună de inspirație. Tocmai când pregăteam un articol despre managementul prin evitarea greșelii am găsit un subiect mai acut, dintr-un (alt) domeniu drag mie – dreptul; scrisesem recent și despre legea privind avocatura, și despre legea muntelui.
Este vorba despre reglementarea organizării judecătorești (/ judiciare) în România – regulile care stabilesc autoritățile cu atribuții în domeniul realizării justiției, ierarhia și competențele lor, modul de selecție, promovare sau sancționare aplicabil etc.

Scopul acestui articol este acela de a arăta (încă o dată) efectele tehnicii legislative defectuoase, intens practicată în România contemporană. Pentru aceasta, comparăm ceea ce ar trebui să fie cu ceea ce este (problema is-ought).

Ceea ce ar trebui să fie

Încă din 2000, legile, dar și alte acte normative (ex. ordonanțe de guvern, hotărâri de guvern, ordine de ministru etc.) trebuie să fie elaborate respectând niște reguli de tehnică legislativă, stabilite prin Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Această lege include reguli privind sistematizarea și unificarea legislației, de interes pentru discuția de față:

  • „Reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ” (articolul 14, Unicitatea reglementării în materie)
  • „(1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.
    (2) În cazul existenței unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
    (3) Se supun procesului de concentrare în reglementări unice și reglementările din aceeași materie dispersate în legislația în vigoare” (articolul 16, Evitarea paralelismelor)
  • „În vederea sistematizării și concentrării legislației, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri.” (articolul 18, Sistematizarea și concentrarea legislației în coduri)
  • „Pe măsura consolidării sistemului legislativ, reglementările legale în vigoare privind același domeniu sau domenii conexe, cuprinse în legi, ordonanțe și hotărâri ale Guvernului, pot fi încorporate prin alăturarea textelor acestora într-o structură omogenă, prezentată sub formă de codex, care sa înlesnească cunoașterea și aplicarea lor.” (articolul 19, Încorporarea actelor normative în codexuri pe materii) etc. etc.

Așadar, ar fi de așteptat ca reglementările privind organizarea judiciară să fie concentrate într-un singur act normativ, simplu, coerent și consistent, care să facă ușoară găsirea normelor aplicabile, fără a fi nevoie de un efort de compilare.

Ceea ce este

Constituția
Sursa primară, cel puțin teoretic, pentru toate legile țării este Constituția. Aceasta alocă un capitol separat „autorității judecătorești” (articolele 124-134 din Constituție), în care se stabilește că „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (articolul 126:1 din Constituție). Constituția menționează și rolul Ministerului Public și pe cel al Consiliului Superior al Magistraturii. Continuă lectura

„atat de slab pregatiti sunt actualii absolventi de drept?”


Motto: La Drept nu memorăm legile, ci învățăm să căutăm în ele (Vladimir Hanga)

Zicerea din titlu este un comentariu la un articol de pe avocatnet.ro legat de rezultatele la proba scrisă pentru admiterea în magistratură (INM). Când nota maximă este 85 (8,50), iar lista celor care au promovat examenul se oprește la numărul 72 (din 3119 candidați), e foarte la îndemână un comentariu de tipul „slab pregătiți”.

Pentru că detest „judecata populară” făcută la paușal despre orice, oricând și oricum, vreau să vedem care erau cerințele față de care actualii absolvenți de drept sunt atât de slab pregătiți. Pentru claritate, nu am candidat niciodată pentru admiterea în magistratură și nici nu am de gând să o fac cât timp se practică același tip de admitere. Fără dubiu, aș obține o notă jenantă care nu ar reflecta decât faptul că am o memorie care nu mă ascultă atunci când vreau să o burdușesc cu informații care altfel nu au nicio noimă. Scriu pentru că, întâmplător, știu cam ce înseamnă să înveți pentru un examen la drept și pentru că nu cred că sunt corecte comentariile făcute față de candidați.

(1) Mai întâi, cum sună 12 10 pagini doar pentru enumerarea temelor”? Nu trebuie să se amăgească nimeni – fiecare liniuță din listă poate fi dezvoltată în alte și alte liniuțe. Fără îndoială, este vorba despre cunoștințe necesare pentru practicarea profesiei de magistrat, cunoștințe care trebuiau acumulate și evaluate în facultatea de drept. Însă la fel de cert este că volumul acesta imens invită la o învățare superficială (toceală, memorare fără a înțelege, cargo-cult programming judging). La nivelul de experiență tipic al candidaților, nu poți fi în același timp competent în proceduri civile speciale, în drept penal (parte generală sau specială) și în procedură penală. Vei toci liniuțe peste liniuțe sperând că până la examen, inclusiv, rezistă ansamblul șubred de informații îndesate fără a fi cu adevărat însușite, înțelese, acceptate ca având o consistență logică. Vei crede fără a cerceta și fără a critica – ideal pentru o organizare politică în care prinde bine ca judecătorul să fie cât mai lipsit de reacție față de materialul legislativ cu care trebuie să-și facă meseria.

(2) Apoi, privind subiectele, găsim și întrebări bazate numai pe teorie, pentru care nu există reglementări explicite în legislație. Teoria stă în mii de cărți și de păreri. Care este opțiunea corectă și de ce, este un joc absurd al orgoliilor personale și „instituționale” (ex. opiniile celor de la București vs. cele ale „provinciei”: Cluj, Iași etc.). Nici pentru întrebările bazate pe legislație răspunsul nu e întotdeauna ușor de găsit. Legislația românească are câteva defecte fundamentale:

  • este incredibil de stufoasă și încâlcită – a găsi forma unei norme la o dată specificată este o operație care cere multă răbdare (pentru a merge pe fir și a pune cap la cap prevederi legale, modificări, respingeri prin legi de aprobare, decizii ale Curții Constituționale etc.) și mult noroc (nu toate actele oficiale sunt ușor de găsit folosind mijloace gratuite),
  • este inconsistentă – în loc să căutați o structurare a normelor sau principii/scopuri avute în vedere pentru fiecare reglementare, mai bine vă mulțumiți cu reguli formulate particular și enorm de multe excepții de la astfel de reguli,
  • este răsmodificată – ordonanțe de urgență modificând legi, legi de aprobare cu modificări ale unor ordonanțe de urgență; „norme metodologice” care adaugă la legile pe care se bazează etc.,
  • este complet impredictibilă – nimeni să nu-și facă iluzii că dacă a găsit o reglementare într-o lege, aceea e în mod necesar singura existentă în „sistem”; când am terminat facultatea (2005) tocmai se adoptase noul nou cod penal (Macovei, după Stănoiu); am învățat din el pentru licență, doar ca să aflu că aplicarea lui a fost amânată (până când se va adopta un nou cod); și anul acesta avem noi coduri – set complet; ar fi un miracol să reziste mai mult decât ministrul care le-a promovat;
  • nu este disponibilă publicului, în mod sistematic, complet și gratuit (chiar dacă mă repet, așteptarea mea arată cam așa: Legifrance – Le service public de l’accès au droit).

Despre toate aceste lucruri am mai scris așa încât mă mulțumesc să enumăr problemele, fără să mai aduc exemple; oricum sunt absolut convins că majoritatea celor care practică dreptul au simțit cel puțin o dată măcar unul dintre aceste defecte.

(3) Pe lângă conținutul discutabil al subiectelor mai este problema formulării și a răspunsurilor așteptate. Cum ar putea fi justificată anularea de subiecte în urma contestațiilor? E pusă la îndoială chiar credibilitatea și competența celor care le-au elaborat.

Nu mă miră buluceala de la un astfel de examen; o justifică atracția unei slujbe relativ stabile și bine plătite, într-o țară care o duce prost. Totuși, nu pot crede că din peste 3000 de candidați o majoritate atât de semnificativă este alcătuită din „slab pregătiți” și inconștienți, care doar au vrut să-și încerce norocul pe banii lor în București.

În asemenea condiții, admiterea cuiva în magistratură este cu adevărat un lucru remarcabil. Păcat doar că sita preferă memoria și tolerarea inconsistenței și arbitrariului față de judecată.

Citește și:
Admitere INM 2010 – dezastru (jud. Cristi Danileț)
CSM. Cum au decurs audierile avocatilor care doresc sa devina procurori (juridice.ro)

Ce ia grila, pune la loc sporul…


Aud nesfârşitele discuţii despre salarizarea unitară, pensii, magistraţi, profesori…
Mă surprinde tentaţia de a perverti însăşi ideea de salarizare unitară prin plasarea „bugetarilor” într-o grilă (o idee bună, de altfel) numai pentru ca apoi să se toarne sporuri care să anuleze orice echilibru (grila nu înseamnă plafonare, ci măsurare cu acelaşi etalon).
Bunăoară, se vorbeşte despre sporuri care se acordă pentru îndeplinirea unor îndatoriri legale şi fireşti. Spor de confidenţialitate? E o obligaţie legală să păstrezi confidenţialitatea informaţiilor cu care intri în contact la muncă. Dacă nu ai primi acest spor, nu ai respecta confidenţialitatea? Ai avea vreun drept să nu o păstrezi?
Spor de fidelitate? Orice persoană angajată are obligaţia de a fi de bună-credinţă şi de a fi fidelă angajatorului care i-a încredinţat, în schimbul unui salariu, părţi din afacerea sau activitatea sa.
Spor anti-corupţie?! E suprema ironie a unui stat corupt până în chiar esenţa sa. Într-o ţară normală, un bonus pater familias al statelor, cetăţenii sunt obligaţi să nu aibă tentaţia corupţiei şi sunt sancţionaţi atunci când cedează acesteia. Nu-i întreabă nimeni dacă au condiţii grele de muncă, dacă sunt prost plătiţi, dacă au nevoi pe care numai banii luaţi necuvenit le rezolvă. La noi, onorabilii înfăptuitori ai justiţiei se pare că trebuie stimulaţi special pentru a nu fi corupţi – ceea ce, oricum, se mai întâmplă…

Sporuri probabil că trebuie să se acorde. E firesc, există ocupaţii care, chiar de aceeaşi natură fiind, sunt practicate în condiţii diferite. Criteriul pentru acordarea sporurilor trebuie să fie unul simplu: abaterea de la nivelul standard al condiţiilor de muncă (ex. 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, risc de îmbolnăvire redus, necesitate numai de transport local, muncă în localitatea de reşedinţă). Orice spor care tinde să compenseze însăşi îndeplinirea corectă a unor obligaţii legale este o aberaţie pe care numai un stat corupt precum România o putea inventa.