Jurnal de avocat: protestul judecătorilor


Luni, 12 septembrie 2016

Am deplasare de la Craiova la Râmnicu Vâlcea pentru o ședință de judecată la tribunal care începe la 08:30.

04:30: Trezire. Pregătire…
05:30: Plec spre Râmnicu Vâlcea.
07:45: Ajung la Râmnicu Vâlcea (drum liber, pândarii din Loganul albastru de la Strejești nu au așezat pe poziții încă).
08:15: Intru în Tribunalul Vâlcea. Îmi găsesc sala și poziția pe listă. Aștept jandarmul să deschidă ușa sălii.
08:35: Se deschide sala. Intră grefiera cu dosarele. Surpriză! Nu e completul Ap2, ci Ap1, care are aceeași oră de început (am înțeles că e o practică a acestui tribunal să anunțe mai multe ședințe la aceeași oră, cu toate că nu are tot atâtea săli disponibile – timpul nostru are preț… iar acesta este 0). Mă uit iar la lista mea: ora de început (08:30 – din citație și de pe portal) e tăiată cu pixul și tot cu pixul este scrisă o nouă oră – 11:00.Jpeg
08:45: Intră judecătorii. Bine-dispuși, parcă ne pregătesc o surpriză. Încep să strige dosarele și le amână pe toate. „E protestul judecătorilor.” Sunt discriminați și asupriți de puterea executivă.
09:20: Se termină ședința. Mai aștept vreo 10 min. Poate intră cumva și completul Ap2. Nu am noroc. Nu-mi rămâne decât să mă întorc la mașină și să aștept până la ora modificată.
10:45: Revin în sală și aștept…
11:50: Intră grefiera cu dosarele. Cer dosarul meu. „Nu am acest dosar.”, „Ce complet intră?”, „Falimente”, „Și completul Ap2?”, „Nu știu. Vorbiți cu grefiera. Camera 7, sub scară.” Merg la grefieră. Îmi spune că ședința completului Ap2 a început la 10:30 și s-a terminat, dar să nu-mi fac griji că toate dosarele s-au amânat, deci „nu este niciun prejudiciu” (wtf?!) „Și eu cum mă justific față de client? Am bătut cu noaptea-n cap drumul de la Craiova și nici măcar nu am depus împuternicirea și apar ca fiind lipsă?! De ce nu ați scris iar pe listă noua modificare a orei?”, „Judecătorii nu au mai avut răbdare și oricum se amânau toate dosarele…”, „Aș vrea măcar să depun împuternicirea.”, „Depuneți-o prin registratură.” Scriu de mână un fel de adresă de înaintare la care atașez împuternicirea, îi fac o copie (0,40 lei/pagină la xerox-ul tribunalului, fără bon fiscal, bineînțeles… că isteria bonurilor a trecut deja și lucrurile se reașază pe făgașul lor „normal”) și apoi merg la registratură.
12:15: La registratură pun hârtiile pe masă și cer să fie înregistrate. „A plecat colega cu mapa. S-a terminat programul cu publicul. Trebuia să veniți mai devreme.”, „(?^(&%!)”, „Se mai pot depune numai cu acordul președintelui de secție, dar e în ședință.” Îi explic povestea zilei mele că poate pricepe absurdul situației. „Înțeleg, dar trebuie să ne înțelegeți și dvs. că nu putem face orice de capul nostru. Nu vreau să existe bănuieli că am favorizat pe cineva…” Până la urmă, după atâtea parlamentări, o altă funcționară se oferă să mă ajute, cu condiția să menționez olograf pe cerere că am depus-o după ședință și să semnez… mă asigur că și ea semnează pe copia mea. Plec spre birou. Mai pierd vreo două ore pe drum, doar pentru a spune o nouă poveste despre justiția noastră independentă și în folosul cetățeanului.
Mâine am iar deplasare la Tribunalul Vâlcea. Urmează probabil cea mai previzibilă soluție a unei instanțe: amânare pentru că e protest…

P.S. Pentru cine nu crede că „e prejudiciu”, să facă un exercițiu de empatie: dacă eram avocatul lui și trebuia să mă prezint la termen, pe cheltuiala lui, cum i s-ar fi părut să plătească? Și cum i s-ar fi părut să piardă mai bine de o jumătate din ziua de lucru pentru o deplasare total inutilă?

P.P.S. „1. Justiția trebuie să aibă ca și preocupare esențială protecția, promovarea și garantarea tuturor drepturilor și libertăților cetățenești. În fața judecătorului cetățeanul este egal cu statul.” (Memorandum privind situatia justitiei in 2016 votat in Adunarile Generale)… vasăzică am pierdut o zi din viață pentru că judecătorii tocmai se preocupau de garantarea drepturilor cetățenești.

Reclame

Quousque tandem, Vadim?


La mulți ani! Să sperăm că 2011 va fi mai liniștit și mai bun decât 2010.

Priveam la o știre despre cea mai recentă ispravă a președintelui PRM. Episodul este o reluare a celui petrecut în 2010. Faptele sunt destul de limpezi; nu e nevoie de explicații (v. și hotărârea judecătorească, citiți „Zola” în loc de „Zole”, „obținerii” în loc de „obtionerii” ș.a.m.d.). Înregistrarea audio-video a scandalului este un bun exemplu pentru discuția despre legalitatea înregistrărilor audio-video, ca mijloace de probă. Oricum, chiar și în ipoteza în care asemenea probe ar fi invalidate, există martori care pot confirma faptele. Curios este că până acum nu am auzit de vreo sesizare din oficiu a parchetului. Probabil că procurorii nu privesc la televizor.

De 20 de ani ne amăgim cu vorbele mărețe așternute pe hârtia Constituției. Că trăim într-un stat de drept, că nimeni nu este mai presus de lege, că suntem egali în fața legii și a autorităților publice etc. etc.
Știm că realitatea este cu totul alta, însă din momentul în care ne resemnăm cu această stare a lucrurilor renunțăm implicit și la pretențiile de a trăi într-o țară civilizată. Să nu ne mai plângem de corupție, de abuzuri, de birocrație – primim exact ceea ce comportamentul nostru civic merită. Continuăm, bineînțeles, să avem legi, dar cât timp ele sunt doar bucăți de hârtie, aplicate facultativ și selectiv, „statul de drept” este doar o iluzie.

––––––––
Note de subsol*:

Codul penal
Articolul 239
Ultrajul
(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Lovirea sau orice acte de violenţă, săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(…)
(5) Dacă faptele prevăzute în alin. 1 – 4 sunt săvârşite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.

Articolul 271
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti
(1) Împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti, prin ameninţare faţă de organul de executare, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită prin acte de violenţă, pedeapsa este de la unu la 5 ani.
(2) Împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte prin ameninţare, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită prin acte de violenţă, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(4) Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 112 lit. c), d) şi g), se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
(…)

Codul de procedură penală
Articolul 465
Infracţiunea flagrantă
(1) Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.
(2) Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.
(3) În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii.

Articolul 143
Condiţiile reţinerii
(…)
(4) Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Articolul 214
Actele încheiate de unele organe de constatare
(…)
(4) În caz de infracţiuni flagrante, aceleaşi organe au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă.

* Dispozițiile legale enumerate nu se aplică „persoanelor publice” zgomotoase.

Completare (5 ianuarie 2011): UAU, ceva neobișnuit în sfârșit! O reacție față de… „contestația la executare” mai neprocedurală amintită.

Citește și:
Mai aşteptaţi ceva nou sub soare?
Despre legalitatea înregistrărilor audio-video, ca mijloace de probă
Repetăm istoria
Mai departe
“România o schimbăm noi toţi!”
Sătul

Cum să tratezi manelarita acută sau cronică


Am frecvent neplăcerea de a auzi manelăreala vecinilor de deasupra. Un bas enervant pe care îl simți în stomac și în cap. Trece prin orice, inclusiv prin perna pusă pe urechi. Ce fac?

Păi, după ce le bat în țeavă și zbier la ei, efectul e invers. Manelăreala e și mai puternică. Parcă sunt puși să demonstreze că în crângul lor e bine să lepezi orice speranță, să taci și să asculți hăuielile grotești, animalice ale lui Guță și ale altor artiști ai nației. Nu mă ține să mă duc la ei la ușă. Nu se poate lămuri nimic prin vorbă bună cu retardații.

Atunci caut pe net numărul de telefon de la secția de poliție din cartier, sun și spun povestea. Îmi răspunde un polițist amabil care îmi ia datele și îmi promite că va trimite un echipaj la mine. După un sfert de oră, timp în care – culmea ironiei! – imbecilii de deasupra opresc muzica, ajunge poliția la ușă. Le explic tărășenia, le dau datele din buletin și aștept rezolvarea cazului. Urcă la vecinul de la 1, vorbesc cu el și află că „doar se juca Counterstrike și el și că n-a auzit nicio gălăgie”. Când zgomotul e atât de puternic și vine de sus, dinspre apartamentul tău, dacă spui că n-auzi nimic, sunt două explicații: ori ești surd, ori minți. Colac peste pupăză, tipul este chiar polițist comunitar!

Acum dau socoteală alor mei pentru îndrăzneala de a suna poliția și a ne pune rău cu vecinii. Adică, ei se pot pune rău cu mine deranjându-mă, dar eu nu pot ridica un deget împotriva lor ca nu cumva să ne răcim împreună… Nu mai vreau să mai rabd și să aștept ca nesimțiții să-și recapete simțurile. Până la urmă, plătesc taxe la statul ăsta mafiot și pentru a avea asigurată liniștea în casa mea.

E un lucru bun și în povestea asta: promptitudinea polițiștilor și decența cu care s-au comportat în cazul meu.

În loc de concluzie:
(1) NU lăsa pe mâna oligofrenilor sisteme audio, telefoane, calculatoare sau mașini!
(2) NU ezita să pretinzi respectarea drepturilor tale! Sună poliția sau pe cei care sunt plătiți să rezolve problema ta. Nu sta degeaba pentru că nimănui n-o să-i pese de problema ta dacă nu o faci cunoscută. Scapă de teama că vei fi privit ca un pârâcios dacă reclami nesimțiții care nu dau doi bani pe liniștea ta. Scapă de mentalitatea țăranului căruia, odată ajuns la petrecere, îi e teamă să se servească cu ce-i la bufet, deși e perfect acceptabil să o facă fără să ceară permisiune nimănui. Statul are monopolul violenței legitime și este plătit din taxele tale să fie în folosul tău (deși adesea nu e).

Produse etnobotanice?!


De câteva zile aud despre o nouă modă, atât printre amatorii de iluzii toxice, cât și printre ziariștii semidocți: produsele „etnobotanice”. Aparent, acestea ar fi niște surogate (încă) legale pentru droguri. Până la urmă, trăim într-o lume dură și e mai lesne să evadăm din realitate cu un „joint”, o „linie”, o injecție sau un păhărel acolo, decât s-o înfruntăm și să facem ceva util cu viața noastră.

Mă surprinde denumirea bizară: „etnobotanice”?! Nu știu ce poate însemna, așa că apelez la dicționar: etnobotanică = 1. S.f. Studiu al denumirilor populare ale plantelor (…). Nu voi comenta acum prescriptivist despre corectitudinea lingvistică (Radu se pricepe mai bine la asta 🙂 ). Mă uimește ușurința cu care un cuvânt complet „neutru” poate căpăta sensuri bizare în vorbirea populară, prin simpla utilizare excesivă făcută de un marketing dubios și o presă imbecilă. Ce legătură are surogatul de drog cu studiul denumirilor populare ale plantelor, zău că nu pot să-mi dau seama.

La o căutare pe net, poți găsi un sait de o nesimțire tulburătoare. Pe prima pagină își prezintă produsele, cu indicii clare privind consumarea lor pentru obținerea de „senzații foarte puternice de energie”, „putere sporită și euforie” sau stimularea dorințelor sexuale.

Pe pagina de „termeni și condiții” își atenționează clienții că produsele lor „Nu sunt destinate consumului uman” și că „sunt comercializate doar în vederea studiului etnobotanic aprofundat sau pentru colecționari” (?!).

Ce să înțeleg? (1) Că se pot obține senzații tari fără să consumi („utilizezi”) produsele și (2) că ele sunt comercializate pentru satisfacerea unor hobbyuri de masă, cum ar fi studiul etnobotanic (adică, pentru a studia denumiri populare precum „coada șoricelului”, „sunătoarea”, „izma” și altele, e esențial să ai plantele la îndemână; eventual, uscate și taman bune de fumat). Toate astea în timp ce în pagina „despre noi”, intitulată grăitor „EtnoBotanic – Hai sa fim high!” – stă scris: „Dorim a fi unul dintre primii comercianti din peisajul autohton care importa produse etnobotanice cu simt de raspundere si cu maxima seriozitate„. Uite așa, idei precum „răspundere” sau „seriozitate” își pierd orice valoare pentru că sunt folosite exact de iresponsabili și neserioși.
Mai trebuie să amintesc cât de mult detest prostirea în față și nesimțirea?

Citește și:
Naturopatie acută

Editare (4 aprilie 2010):
etnobotanic.ro e inactiv. Nu-i niciun bai, netu’ nu duce lipsă de avataruri.

„Fabrica”


… titlul unei emisiuni la care văd zilnic minţi odihnite şi neputincioase ale unor ziarişti incompetenţi şi ale unor invitaţi mult mai dornici să se audă vorbind decât să spună ceva.

Acum o văd pe prezentatoarea Emma Zeicescu tratând un „niuz alărt” despre achitarea lui dom’ Costel la tribunalul Dolj.
Păreriştii se străduiesc să afle despre căile de atac împotriva acestui dom’ Costel – noul simbol al Craiovei. Dacă li se invocă prezumţia de nevinovăţie sau dreptul constituţional exclusiv al instanţelor (corupte, nesimţite şi incompetente cum or fi ele adesea) de a se pronunţa asupra cazurilor judecate, acceptă ceremonios că nu e competenţa ziariştilor să facă astfel de judecăţi. În schimb, restul atitudinii lor degajă ideea că aceia despre care vorbesc întruna sunt deja vinovaţi, că dovezile există şi că tot ce mai lipseşte e o simplă formalitate a instanţelor, care ar fi aproape datoare să dea condamnarea şi, eventual, pedeapsa maximă.
Impresia care rezultă atât din comentariile pomenitei prezentatoare, cât şi din cele ale demagogului Bănicioiu (PSD), poate fi rezumată într-o formulă simplă, de o calitate propagandistică lamentabilă: „ştim noi cum e la Dolj”. De intervenţia demagogului Vişan (PDL) nu vorbesc, el fiind într-o situaţie mai delicată – aceea de a demonta, ca localnic, prejudecăţile despre Craiova şi despre nebuloasa Oltenia.

Ceea ce mă revoltă este grosiera diferenţă de tratament (a se citi abordare jurnalistică cras neprofesionistă) între subiectele din nebuloasa Oltenia şi în special din Craiova/Dolj şi subiectele din alte regiuni ale ţării.
Mă voi referi la ceea ce văd la Realitatea, nicidecum la tabloidul TV – „ştirile de la ora 5”.

În timp ce în Timişoara/Timiş apar ştiri despre împuşcături în trafic, furt al unui seif, accidente rutiere grave, în Piteşti/Argeş apar ştiri despre corupţia generalizată în legătură cu vânzarea permiselor auto sau afacerile neortodoxe ale lui Penescu, la Braşov şi la Cluj ai jafuri armate la o bancă, respectiv, la o casă de schimb, din sate sărace ale Moldovei (din Iaşi, Vaslui, Bacău, Neamţ) răzbat în presă ştiri năucitoare despre copii abuzaţi sexual de părinţi, maltrataţi sau vânduţi, când din Bucureşti răsar din ce în ce mai multe cazuri de nesimţiţi în trafic, de tipi care sfidează poliţia, de politicieni cu afaceri dubioase, orice ştire negativă venită din Craiova/Dolj/Oltenia primeşte o atenţie specială. Tratarea este întotdeauna lipsită de obiectivitate, lasă mereu sentimentul că această zonă este sub asediu, că nu mai există niciun control şi că totul e corupţie şi incompetenţă.

Ori de câte ori apare o astfel de ştire se găsesc prea mulţi „competenţi” care să comenteze cu o condescendenţă tipică aroganţei de Bucureşti: „aaa, ştim noi cum stau lucrurile «la Dolj»”. Oare? Da, acum câţiva ani aici au fost veritabile răscoale medievale ale ţiganilor, există cazuri în care şefi din poliţia locală au avut o conduită cel puţin dubioasă (ca să nu spun „incompetentă, coruptă, penală”), au făcut ravagii copiii lui Răducănoiu, s-a încurat în impunitate fiul lui Covei, îşi desfăşoară „serviciul public” judecătoarea Spânceană, măritată cu un interlop de rasă, a răsărit dom’ Costel, a fost eliberat în condiţii dubios-penale Gorbunov etc.
Ştiu în ce oraş trăiesc – îi cunosc şi părţile bune şi pe cele rele. (Doi ani am trăit în Bucureşti şi, prin comparaţie, Craiova e o imitaţie palidă. Totuşi, Bucureştiul şi celelalte oraşe mari nu primesc doza asta de subiectivism.)

Ce mă roade de fiecare dată când văd zoaiele de prejudecăţi şi clişee despre Craiova este lipsa evidentă de simţ critic, setea de a arăta cu degetul, aroganţa. Fiecare om are dreptul de neclintit de a fi imbecil. Ceea ce mă dezgustă e când acest drept e abuzat de cei a căror profesie este informaţia. Nicăieri n-am văzut un amestec mai coroziv de ură boantă, incompetenţă, prejudecată şi perfidie propagandistică. Efectul? Clişeele penibile pe care trebuie să le îndur atunci când se vorbeşte despre aceste locuri: „vestul sălbatic”, „clanurile interlope”, „ştim noi cum e la Dolj”, „olteanul nostru”, „republica prazului”, „lubeniţe/Dăbuleni”, „fusei acum o săptămână la piaţă”…
Sunt sătul de fabrica de ştiri şi de malaxorul de idioţi care este Realitatea TV, dar nu mă pot abţine de la a-mi adăpa dispreţul, otrăvindu-mi zilnic viaţa cu mizeriile pe care le văd la acest post.

O analogie pentru cei a căror minte refuză să înţeleagă percepţia celor de aici despre acele clişee este senzaţia noastră, ca români, atunci când în străinătate se scrie şi se vorbeşte rău şi la pachet despre noi, când aflăm că în ochii lor suntem „hoţi”, „violatori”, „ţigani”, „corcituri”, „necivilizaţi”…

P.S. Ca o ironie a sorţii: provin din cartierul Craioviţa Nouă (faţă de care în mintea multor craioveni există prejudecata că ar fi un tărâm al nesiguranţei, un exemplu negativ mereu la îndemână), din Craiova (oraş despre care „ştim cu toţii cum e”), din Oltenia (ţara lui Papură Vodă, tărâmul lui Nea Mărin, al prazului şi zaibărului, al lui „fusăi”), din „Vechiul Regat” (al „miticilor”, şi spiritului „balcanic”, în ochii „ardelenilor”), din România (ţara corupţiei, a ţiganilor cerşetori, a infractorilor, a orfelinatelor mizere şi a mineriadelor), din Europa de Est (zona gri care s-a deschis precum cutia Pandorei asupra liniştitei şi civilizatei Uniuni Europene)…

Scepticismul nesimţit


Scriu acest text fiind conştient că va creşte dimensiunea tagului „nesimţire” de pe blog, ca şi cum asta ar fi principala mea preocupare. Sunt conştient şi că mă expun zicerilor pe jumătate coapte de tip „eşti ceea ce vezi”. Probabil, risc şi o chelfăneală din partea unor urangutani.

Ieri a apărut o ştire despre o ceată de haidamaci îmbrăcaţi în uniforme ale buclucaşei firme de pază BGS care au încolţit nişte presupuşi hoţi din buzunare pripăşiţi pe la o benzinărie. Filmuleţul prezentat conţinea imagini clare în care un haidamac lovea cu piciorul două persoane culcate la pământ.
Contactat, purtătorul de cuvânt al BGS susţinea, contrar evidenţei, că nimeni nu i-a lovit pe cei doi. Mai apoi, a fost nevoit să recunoască o lovire „uşoară”, dar nu în stomac sau în cap, ci în picior. O lovire de la care nici măcar o minge nu s-ar fi resimţit, după spusele vorbitorului.
E ca şi cum acest individ este probabil singurul purtător de ochi, singurul capabil să ne lămurească asupra lucrurilor pe care le vedem. Îmbrăca totul într-un limbaj lemnos menit a da impresia de îndoială sceptică, raţională.
Nu sunt deloc convins de profesionalismul ziariştilor care au redat ştirea, însă reproşurile aduse de individ erau ridicole – filmul e doar partea finală, haidamacii ar fi fost, de fapt, agresaţi şi acţionau oarecum într-un fel de „legitimă” ripostă (de apărare nu poate fi vorba). Până la urmă, cei agresaţi nu aveau urme fizice ale bătăii, deci, în opinia nesimţitului de la telefon dacă ai fost lovit fără să ai urme e ca şi cum nu ai fi fost lovit deloc. Firmă de pază?! Justiţie privată? Parcă Legea 333/2003 prevede ca sancţiuni retragerea avizului pentru personalul care a comis o infracţiune în legătură cu serviciul sau anularea licenţei de funcţionare a firmei de pază. Poliţia română are boaşe?

Cazul îmi aduce aminte de un alt nesimţit pe care l-am văzut tot la ştiri (cam toxice, nu?). Era un funcţionar la registrul comerţului care, în ciuda numeroaselor vociferări şi plângeri ale celor care stăteau de ore la o coadă, le cerea probe pentru halucinaţia lor colectivă: cunoştinţele funcţionarilor le pasau dosare fără să mai stea la coadă. Omul era „sceptic”, avea nevoie de probe pentru că, probabil, vreo 20 de oameni care spun acelaşi lucru inventează aberaţii doar pentru a strica ziua cuiva.

La fel, cum să nu-mi amintesc de povestea cu Ridzi şi tunul dat de Ziua Tineretului – colegii de partid, mai fideli ideii de coleg de haită decât celei de bun-simţ, adevăr, onoare, căutând cele mai aiuritoare apărări pentru o persoană asupra căreia există dubii destul de solide. De altfel, ei sunt antrenaţi în sportul prostirii în faţă, fiind adesea puşi în situaţia de a-şi apăra semizeul Băsescu, ori de câte ori acesta comite o nouă mârşăvie.

De asemenea, îmi amintesc de scepticismul unui alt purtător de cuvânt – cel al Arhiepiscopiei Tomisului. Înalt prea-sfinţitul lua şpagă pentru a distribui parohii şi pentru a înscrie persoane la facultatea de teologie. Noroc că totul era filmat. Stimabilul purtător de cuvânt, în loc să observe gravitatea împrejurărilor, încercând să apere prestigiul Bisericii, prefera să susţină fără niciun temei că filmul incriminator era, de fapt, trucat, o înscenare. Păi nu,”în zilele noastre poţi face orice cu Internetu’ şi calculatoarele astea”…

Aceeaşi poveste în cazul profesorului de la universitatea din Galaţi, care a fost filmat luând bani pentru a vinde lucrări de diplomă. Întrebat despre faptele sale, prima reacţie a fost aceea de a încropi un scenariu complet nerealist (a acceptat banii numai la insistenţele ofertanţilor, lucrările erau, de fapt, pentru un concurs naţional etc.).

Mă opresc aici, deocamdată.


Mi se pare şi mai revoltătoare şi condamnabilă atitudinea celui care, odată prins în eroare, continuă să te prostească în faţă, să facă pe scepticul, să-ţi ceară dovezi, sfidând evidenţa, raţiunea şi bunul simţ, în loc să lase garda jos, să recunoască greşeala şi să încerce să repare ceea ce a fost stricat.

P.S. Nu întotdeauna ceea ce vezi poate fi crezut prea uşor. 😀