Jurnal de avocat: protestul judecătorilor


Luni, 12 septembrie 2016

Am deplasare de la Craiova la Râmnicu Vâlcea pentru o ședință de judecată la tribunal care începe la 08:30.

04:30: Trezire. Pregătire…
05:30: Plec spre Râmnicu Vâlcea.
07:45: Ajung la Râmnicu Vâlcea (drum liber, pândarii din Loganul albastru de la Strejești nu au așezat pe poziții încă).
08:15: Intru în Tribunalul Vâlcea. Îmi găsesc sala și poziția pe listă. Aștept jandarmul să deschidă ușa sălii.
08:35: Se deschide sala. Intră grefiera cu dosarele. Surpriză! Nu e completul Ap2, ci Ap1, care are aceeași oră de început (am înțeles că e o practică a acestui tribunal să anunțe mai multe ședințe la aceeași oră, cu toate că nu are tot atâtea săli disponibile – timpul nostru are preț… iar acesta este 0). Mă uit iar la lista mea: ora de început (08:30 – din citație și de pe portal) e tăiată cu pixul și tot cu pixul este scrisă o nouă oră – 11:00.Jpeg
08:45: Intră judecătorii. Bine-dispuși, parcă ne pregătesc o surpriză. Încep să strige dosarele și le amână pe toate. „E protestul judecătorilor.” Sunt discriminați și asupriți de puterea executivă.
09:20: Se termină ședința. Mai aștept vreo 10 min. Poate intră cumva și completul Ap2. Nu am noroc. Nu-mi rămâne decât să mă întorc la mașină și să aștept până la ora modificată.
10:45: Revin în sală și aștept…
11:50: Intră grefiera cu dosarele. Cer dosarul meu. „Nu am acest dosar.”, „Ce complet intră?”, „Falimente”, „Și completul Ap2?”, „Nu știu. Vorbiți cu grefiera. Camera 7, sub scară.” Merg la grefieră. Îmi spune că ședința completului Ap2 a început la 10:30 și s-a terminat, dar să nu-mi fac griji că toate dosarele s-au amânat, deci „nu este niciun prejudiciu” (wtf?!) „Și eu cum mă justific față de client? Am bătut cu noaptea-n cap drumul de la Craiova și nici măcar nu am depus împuternicirea și apar ca fiind lipsă?! De ce nu ați scris iar pe listă noua modificare a orei?”, „Judecătorii nu au mai avut răbdare și oricum se amânau toate dosarele…”, „Aș vrea măcar să depun împuternicirea.”, „Depuneți-o prin registratură.” Scriu de mână un fel de adresă de înaintare la care atașez împuternicirea, îi fac o copie (0,40 lei/pagină la xerox-ul tribunalului, fără bon fiscal, bineînțeles… că isteria bonurilor a trecut deja și lucrurile se reașază pe făgașul lor „normal”) și apoi merg la registratură.
12:15: La registratură pun hârtiile pe masă și cer să fie înregistrate. „A plecat colega cu mapa. S-a terminat programul cu publicul. Trebuia să veniți mai devreme.”, „(?^(&%!)”, „Se mai pot depune numai cu acordul președintelui de secție, dar e în ședință.” Îi explic povestea zilei mele că poate pricepe absurdul situației. „Înțeleg, dar trebuie să ne înțelegeți și dvs. că nu putem face orice de capul nostru. Nu vreau să existe bănuieli că am favorizat pe cineva…” Până la urmă, după atâtea parlamentări, o altă funcționară se oferă să mă ajute, cu condiția să menționez olograf pe cerere că am depus-o după ședință și să semnez… mă asigur că și ea semnează pe copia mea. Plec spre birou. Mai pierd vreo două ore pe drum, doar pentru a spune o nouă poveste despre justiția noastră independentă și în folosul cetățeanului.
Mâine am iar deplasare la Tribunalul Vâlcea. Urmează probabil cea mai previzibilă soluție a unei instanțe: amânare pentru că e protest…

P.S. Pentru cine nu crede că „e prejudiciu”, să facă un exercițiu de empatie: dacă eram avocatul lui și trebuia să mă prezint la termen, pe cheltuiala lui, cum i s-ar fi părut să plătească? Și cum i s-ar fi părut să piardă mai bine de o jumătate din ziua de lucru pentru o deplasare total inutilă?

P.P.S. „1. Justiția trebuie să aibă ca și preocupare esențială protecția, promovarea și garantarea tuturor drepturilor și libertăților cetățenești. În fața judecătorului cetățeanul este egal cu statul.” (Memorandum privind situatia justitiei in 2016 votat in Adunarile Generale)… vasăzică am pierdut o zi din viață pentru că judecătorii tocmai se preocupau de garantarea drepturilor cetățenești.

Reclame

Presa ca o afacere în pierdere (continuare)


Mai demult scriam despre o ciudăţenie pe care am observat-o la activitatea economică a unor „organe de presă” (o denumire mult mai potrivită decât „instituţii de presă”): există firme a căror activitate este mass-media care ani de-a rândul au funcţionat în pierdere şi cu datorii uriaşe.

Am omis un alt organ de presă, foarte gustat pe la noi: 0TV, aparţinând aparent firmei Oglinda Television S.A.. Căutând pe Google, de pildă, „diaconescu avere”, cele mai frecvente indicii sunt că şeful de la 0TV este foarte bogat (citez din Click, nu pentru că sunt credibili sau dragi mie, ci pentru că tipul ăsta de impresie despre Diaconescu este cel mai frecvent întâlnit în presă), o avere aparent dobândită din afacerea căreia îi dedică mai tot timpul său activ.
Nu cunosc detaliile tehnice, tipul poate figura ca salariat sau poate fi doar acţionar, însă chiar şi-aşa, doar privind cifra de afaceri şi pierderile, e greu de înţeles cum exact a reuşit să facă legal o asemenea avere.

Continuă lectura

„Fabrica”


… titlul unei emisiuni la care văd zilnic minţi odihnite şi neputincioase ale unor ziarişti incompetenţi şi ale unor invitaţi mult mai dornici să se audă vorbind decât să spună ceva.

Acum o văd pe prezentatoarea Emma Zeicescu tratând un „niuz alărt” despre achitarea lui dom’ Costel la tribunalul Dolj.
Păreriştii se străduiesc să afle despre căile de atac împotriva acestui dom’ Costel – noul simbol al Craiovei. Dacă li se invocă prezumţia de nevinovăţie sau dreptul constituţional exclusiv al instanţelor (corupte, nesimţite şi incompetente cum or fi ele adesea) de a se pronunţa asupra cazurilor judecate, acceptă ceremonios că nu e competenţa ziariştilor să facă astfel de judecăţi. În schimb, restul atitudinii lor degajă ideea că aceia despre care vorbesc întruna sunt deja vinovaţi, că dovezile există şi că tot ce mai lipseşte e o simplă formalitate a instanţelor, care ar fi aproape datoare să dea condamnarea şi, eventual, pedeapsa maximă.
Impresia care rezultă atât din comentariile pomenitei prezentatoare, cât şi din cele ale demagogului Bănicioiu (PSD), poate fi rezumată într-o formulă simplă, de o calitate propagandistică lamentabilă: „ştim noi cum e la Dolj”. De intervenţia demagogului Vişan (PDL) nu vorbesc, el fiind într-o situaţie mai delicată – aceea de a demonta, ca localnic, prejudecăţile despre Craiova şi despre nebuloasa Oltenia.

Ceea ce mă revoltă este grosiera diferenţă de tratament (a se citi abordare jurnalistică cras neprofesionistă) între subiectele din nebuloasa Oltenia şi în special din Craiova/Dolj şi subiectele din alte regiuni ale ţării.
Mă voi referi la ceea ce văd la Realitatea, nicidecum la tabloidul TV – „ştirile de la ora 5”.

În timp ce în Timişoara/Timiş apar ştiri despre împuşcături în trafic, furt al unui seif, accidente rutiere grave, în Piteşti/Argeş apar ştiri despre corupţia generalizată în legătură cu vânzarea permiselor auto sau afacerile neortodoxe ale lui Penescu, la Braşov şi la Cluj ai jafuri armate la o bancă, respectiv, la o casă de schimb, din sate sărace ale Moldovei (din Iaşi, Vaslui, Bacău, Neamţ) răzbat în presă ştiri năucitoare despre copii abuzaţi sexual de părinţi, maltrataţi sau vânduţi, când din Bucureşti răsar din ce în ce mai multe cazuri de nesimţiţi în trafic, de tipi care sfidează poliţia, de politicieni cu afaceri dubioase, orice ştire negativă venită din Craiova/Dolj/Oltenia primeşte o atenţie specială. Tratarea este întotdeauna lipsită de obiectivitate, lasă mereu sentimentul că această zonă este sub asediu, că nu mai există niciun control şi că totul e corupţie şi incompetenţă.

Ori de câte ori apare o astfel de ştire se găsesc prea mulţi „competenţi” care să comenteze cu o condescendenţă tipică aroganţei de Bucureşti: „aaa, ştim noi cum stau lucrurile «la Dolj»”. Oare? Da, acum câţiva ani aici au fost veritabile răscoale medievale ale ţiganilor, există cazuri în care şefi din poliţia locală au avut o conduită cel puţin dubioasă (ca să nu spun „incompetentă, coruptă, penală”), au făcut ravagii copiii lui Răducănoiu, s-a încurat în impunitate fiul lui Covei, îşi desfăşoară „serviciul public” judecătoarea Spânceană, măritată cu un interlop de rasă, a răsărit dom’ Costel, a fost eliberat în condiţii dubios-penale Gorbunov etc.
Ştiu în ce oraş trăiesc – îi cunosc şi părţile bune şi pe cele rele. (Doi ani am trăit în Bucureşti şi, prin comparaţie, Craiova e o imitaţie palidă. Totuşi, Bucureştiul şi celelalte oraşe mari nu primesc doza asta de subiectivism.)

Ce mă roade de fiecare dată când văd zoaiele de prejudecăţi şi clişee despre Craiova este lipsa evidentă de simţ critic, setea de a arăta cu degetul, aroganţa. Fiecare om are dreptul de neclintit de a fi imbecil. Ceea ce mă dezgustă e când acest drept e abuzat de cei a căror profesie este informaţia. Nicăieri n-am văzut un amestec mai coroziv de ură boantă, incompetenţă, prejudecată şi perfidie propagandistică. Efectul? Clişeele penibile pe care trebuie să le îndur atunci când se vorbeşte despre aceste locuri: „vestul sălbatic”, „clanurile interlope”, „ştim noi cum e la Dolj”, „olteanul nostru”, „republica prazului”, „lubeniţe/Dăbuleni”, „fusei acum o săptămână la piaţă”…
Sunt sătul de fabrica de ştiri şi de malaxorul de idioţi care este Realitatea TV, dar nu mă pot abţine de la a-mi adăpa dispreţul, otrăvindu-mi zilnic viaţa cu mizeriile pe care le văd la acest post.

O analogie pentru cei a căror minte refuză să înţeleagă percepţia celor de aici despre acele clişee este senzaţia noastră, ca români, atunci când în străinătate se scrie şi se vorbeşte rău şi la pachet despre noi, când aflăm că în ochii lor suntem „hoţi”, „violatori”, „ţigani”, „corcituri”, „necivilizaţi”…

P.S. Ca o ironie a sorţii: provin din cartierul Craioviţa Nouă (faţă de care în mintea multor craioveni există prejudecata că ar fi un tărâm al nesiguranţei, un exemplu negativ mereu la îndemână), din Craiova (oraş despre care „ştim cu toţii cum e”), din Oltenia (ţara lui Papură Vodă, tărâmul lui Nea Mărin, al prazului şi zaibărului, al lui „fusăi”), din „Vechiul Regat” (al „miticilor”, şi spiritului „balcanic”, în ochii „ardelenilor”), din România (ţara corupţiei, a ţiganilor cerşetori, a infractorilor, a orfelinatelor mizere şi a mineriadelor), din Europa de Est (zona gri care s-a deschis precum cutia Pandorei asupra liniştitei şi civilizatei Uniuni Europene)…

Presa ca o afacere în pierdere


Văzând aparenta apetenţă a unor „jurnalişti” pentru corectitudine şi justiţie, am adunat câteva date interesante. Probabil „ancheta” mea pică standarde ale jurnalismului adevărat, însă ceea ce scriu aici sunt simple constatări proprii ale unor date publice pe care, neavând cunoştinţe economice, nu mă avânt să le interpretez.
Continuă lectura

Inchizitori semidocţi


Observ cum, într-o goană după emoţie populară, nişte deloc stimabili „ziarişti” bat apa în piuă de ore bune despre câteva greşeli care s-au strecurat în subiectele de la tezele naţionale. Nu iau apărarea incompetenţilor din minister. O astfel de greşeală trebuie corectată inclusiv prin sancţionare, dar a face o anchetă inchizitorială pe tema asta mi se pare jalnic pentru starea jurnalismului la noi.

Se ajunge la solicitarea unei intervenţii în direct a unei reputate profesoare de limbă română numai pentru a exprima un punct de vedere asupra corectitudinii gramaticale a unei formulări de tip „Armata 2”, în loc de „Armata a doua” (sau „a II-a”). Se ajunge la a face o adevărată dramă din faptul că un subiect de istorie conţinea „Armata 1”, în loc de „Armata 2”. La emisiunea deloc stimabilei doamne Creţulescu s-a ajuns la discuţii în contradictoriu pe teme lingvistice de detaliu. Artistul Chilian, un răzvrătit fără cauză şi adesea fără măsură, îl punea la punct pe un semidoct lider de sindicat din învăţământ, corectându-i chiar şi pronunţia regională.

Discuţia, complet puerilă, e de un ridicol caragialesc, la o treaptă depărtare de „jurnalismul” de 0tv. Se întâmplă când nişte semidocţi se străduiesc să pară ziarişti implicaţi, gazetari-cetăţeni, terfelind fără milă ideea de presă critică, imparţială, obiectivă, instruită…

O lume cinică, cinică, cinică…


Azi citeam un material despre „modernizarea legislaţiei muncii” în România. Aflu cu mare stupoare că suntem într-atât de moderni încât avem, spre exemplu, şi o lege privind stabilirea cadrului general de informare şi consultare a angajaţilor (467/2006). Am citit-o cu mare curiozitate ştiind că respectivul domeniu e deja (pe larg) reglementat de Codul muncii şi de legea contractului colectiv de muncă. Dincolo de o inconsecvenţă terminologică (în dreptul românesc, în legi se vorbeşte despre „salariaţi”, nu „angajaţi”), legea este o transpunere (servilă) a unei directive europene şi, ca principiu, conţine dispoziţii relativ decente, rezonabile (deşi, pentru evitarea inflaţiei legislative, ele puteau fi şi trebuiau să fie – conform legii 24/2000 – incluse în Codul muncii)…

Bun, avem legi moderne în ţara asta! Şi eu unde am fost tot timpul acesta?!

Mai departe, mă uit prin ziarul pe care-l scrutez zilnic în căutarea unui nenorocit de loc de muncă. Ce văd? Păi, spre exemplu, un anunţ – culmea, de la un birou notarial! deci de la un profesionist al legii: „Birou notarial angajează operatoare PC cu experienţă, minimum 28 de ani, căsătorită”. Îmi amintesc de ceea ce scrie pe la articolul 5 din Codul muncii, pe care îl redau integral, de dragul „amuzamentului”:

„(1) In cadrul relatiilor de munca functioneaza principiul egalitatii de tratament fata de toti salariatii si angajatorii.
(2) Orice discriminare directa sau indirecta fata de un salariat, bazata pe criterii de sex, orientare sexuala, caracteristici genetice, varsta, apartenenta nationala, rasa, culoare, etnie, religie, optiune politica, origine sociala, handicap, situatie sau responsabilitate familiala, apartenenta ori activitate sindicala, este interzisa.
(3) Constituie discriminare directa actele si faptele de excludere, deosebire, restrictie sau preferinta, intemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevazute la alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrangerea ori inlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii drepturilor prevazute in legislatia muncii.
(4) Constituie discriminare indirecta actele si faptele intemeiate in mod aparent pe alte criterii decat cele prevazute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminari directe.”

Şi, dacă se găseşte cineva să aducă drept contraargument faptul că articolul se referă la discriminarea faţă de un salariat (nu faţă de un candidat!), îi aduc şi textul din articolul 2 al Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional (2007-2010):

„(3) La angajare si la stabilirea drepturilor individuale, angajatorii vor respecta dispozitiile legale in vigoare privind aplicarea principiului egalitatii de tratament fata de toti salariatii, fara discriminari pe baza de criterii de sex, orientare sexuala, caracteristici genetice, varsta, apartenenta nationala, rasa, culoare, etnie, religie, optiune politica, origine sociala, handicap, situatie sau responsabilitate familiala, apartenenta ori activitate sindicala.”.

Să vedem. Pomenitul anunţ cuprinde vreo trei criterii de angajare prohibite de lege: sexul („operatoare”), vârsta („minimum 28 de ani”) şi situaţia sau responsabilitatea familială („căsătorită”). Într-un mediu cu adevărat profesionist (a se citi „în care se respectă legea”), care ar fi relevanţa unor asemenea detalii?

Răsfoiesc mai departe ziarul şi dau peste o mulţime de anunţuri de gen „angajez (…) cu carte de muncă” sau „CM” sau „contract de muncă”… Serios? Care este marele favor pe care îl fac respectivii angajatori, respectând legislaţia? Candidaţii aleşi ar trebui, probabil, să fie flataţi că, măcar în privinţa formelor legale elementare, se respectă legea…

Mai descopăr şi câteva alte anunţuri pomenind „disponibilitate la program prelungit”. Mă întreb dacă asta implică şi „disponibilitate la respectarea condiţiilor legale pentru programul prelungit” (a se vedea fie indemnizaţia suplimentară, fie orele libere plătite acordate luna următoare; a se mai vedea regula celor 8 ore de lucru pe zi şi excepţia celor maxim 48 de ore de lucru pe săptămână; a se continua să se vadă – ştiu, ăsta e deja abuz de retorică – necesitatea acordului salariatului pentru desfăşurarea muncii suplimentare). Îmi amintesc de două oferte „irezistibile” pe care le-am declinat recent: prima era un program de la 8.00 la 18.00 (cu posibilitate de prelungire!), de luni până vineri, de la 8.00 la 16.00 sâmbăta şi de la 8.00 la 14.00 duminica (e adevărat, în ziua asta era marele beneficiu al schimbului săptămânal); a doua, ceva mai blândă, cuprindea un program de la 8.00 la 18.00, de luni până vineri. Am avut o discuţie destul de animată cu cea din urmă stimabilă angajatoare (parol, nu spun, soţie a unui mini-baron local, ex-subprefect) care, ironic, mi-a trântit în faţă ştampiluţa de „inspector resurse umane” (la care râvnesc şi eu). Mi-a rămas în minte o replică pe care aş socoti-o comică dacă nu mi s-ar fi zis mie: „dacă vrei program de 8 ore, angajează-te la stat!”. Cu alte cuvinte, legile astea multe şi penibile sunt făcute doar pentru „stat”, nu şi pentru „bieţii” întreprinzători privaţi (privaţi de bun simţ şi de omenie)…

Deschid nişte site-uri de recrutare şi-mi este dat să găsesc anunţuri care cereau în mod explicit „CV cu foto la adresa…”. Nu mai discut acum faptul că site-urile respective conţin toate mijloacele pentru ca angajatorii să vizualizeze aplicările candidaţilor, fiind o aberaţie să se mai ceară trimiterea CV-urilor la adrese de email de gen „office@…” sau „jobs@…”. Problema e următoarea: care este temeiul legitim, justificabil, al cerinţei fotografiei? Înţeleg, există ocupaţii care prin natura lor implică un aspect fizic plăcut (modele, manechine etc.), dar care e relevanţa imaginii unei persoane în cazul unei angajări obişnuite? Pot fi mai urât decât dracu’, pot fi homosexual, pot fi pletos, pot fi negru sau pot avea păr alb, dar dacă pot îndeplini misiunea pe care o am pe postul unde lucrez, câştigând bani pentru angajator, care este raţiunea din spatele discriminării mele? Oricum, articolele despre care vorbeam mai sus interzic şi discriminarea pe criterii ce ţin de caracteristici genetice, aşa încât practica asta stupidă şi contraproductivă a solicitării pozei este şi ilegală.

Îmi amintesc că azi îmi propusesem să văd dacă au ajuns diplomele de la cursul de inspector resurse umane pe care l-am absolvit acum o lună. Am avut recent un schimb de mesaje cu deştepţii şi prea-competenţii funcţionari de la ministerul muncii (îl voi reproduce pe blog-ul meu de dragul absurdului său delicios). În principiu, le spuneam că există un ordin de ministru, în vigoare, care prevede un termen de 30 de zile de la absolvirea cursului de formare profesională pentru emiterea certificatului de absolvire (da, bucata aia de carton care, paradoxal, dacă nu e, dă motiv să nu fii acceptat pentru angajare, iar dacă e, e complet ignorată şi respinsă – a auzit cineva vreodată exprimări de genul „lasă că ştim noi cum e cu diplomele alea”?). Am primit un răspuns care mă liniştea. A trecut termenul, iar azi aflu de la furnizorul meu de formare profesională (povestea lui şi a peripeţiilor de acolo, cu altă ocazie) că nu e nici vorbă de diplome. Poate peste vreo două săptămâni voi avea mai mult noroc… ce să zic… e bine să avem norme, standarde, principii, obligaţii de serviciu etc. ar fi complet indecent şi nerezonabil să le mai şi aplicăm.

Seara aud aceleaşi interminabile şi inutile dezbateri despre mărirea pensiilor, despre testele medicale promovate de ministerul sănătăţii (care acum se împotmolesc în nişte detalii tehnice, neprevăzute), despre sumele pe care le consumă parlamentarii noştri atât de reprezentativi plimbându-se prin străinătate sau despre atitudinea făţiş ostilă a preşedintelui statului (părinte şi împăciuitor al patriei) la învestirea unui ministru…

[Ştiu, am cam sărit calul cu lungimea mesajului. Îmi cer scuze dacă ţi-am răpit tot timpul acesta pentru a-ţi spune lucruri pe care probabil le intuiai deja…]

E nevoie de un stâlp al infamiei în afaceri?


Trecând în revistă numeroase cazuri în care „firme de renume” se află la baza unor incidente care dezvăluie o uriaşă lipsă de profesionalism în relaţiile cu clienţii, cu partenerii de afaceri, cu salariaţii sau cu persoanele care candidează pentru posturi în aceste firme, m-am gândit că trebuie găsit un remediu. Adică, totuşi, nu e cinstit să pretinzi în marketing-ul tău că eşti profesionist bla-bla… şi în realitate să practici nişte mârlănii de o josnicie incredibilă.

De altfel, toate cele trei „experienţe profesionale” pe care le-am avut au conţinut astfel de situaţii – ba nu s-au ţinut de cuvânt în privinţa încheierii contractului de muncă, ba mi-au pretins să lucrez o „perioadă de probă” fără nici cea mai mică urmă de îndeplinire a cerinţelor legale, ba scriau în toate materialele lor de prezentare că ei sunt „profesionişti” şi aveau prostul obicei de a nu-şi informa şi respecta clienţii etc.

De ceva vreme am renunţat la mai multe oferte de lucru, în urma unor cercetări pe care le-am făcut în legătură cu incidentele în care au fost implicate firmele potenţial angajatoare. Cine ar vrea, spre exemplu, să fie jurist al unei firme care acum câţiva ani a avut probleme din cauza unor returnări ilegale de TVA? Eu nu sunt atât de disperat, totuşi…

Remediul la care m-am gândit nu este neapărat ceva nou, însă, cu siguranţă ar fi ceva foarte util (le-ar prinde foarte bine jurnaliştilor însetaţi după anchete, însă ar cam lua din pâinica detectivilor particulari). Să ne gândim că, în ideea de transparenţă şi de facilitare a accesului la informaţiile de interes general privitoare la riscuri, există o centrală a incidentelor de plăţi (în legislaţia bancară, bineînţeles). Să ne mai gândim că pe site-ul ministerului de finanţe există o bază de date (ce-i drept, cam neglijată, pentru că ultimele informaţii sunt din anul fiscal 2005) care conţine informaţii legate de profituri, pierderi, datorii etc..

Prin Legea 252/2003 privind registrul unic de control fiecare contribuabil persoană juridică (mai simplu, fără a intra în nuanţe, firmele) este obligat să ţină o evidenţă a controalelor primite din partea diverselor instituţii competente (sau incompetente).

Propunerea mea e simplă: informaţiile consemnate în registrul unic de control (eventual, ceva mai detaliate decât prevede legea) să fie centralizate într-o bază de date (asemănătoare cu cea deja pomenită) şi să fie disponibile public şi gratuit oricui e interesat. În felul ăsta s-ar putea observa mai multe lucruri, cum ar fi cât de conştiincios îşi fac treaba instituţiile publice competente să efectueze controale (şi, eventual, pe cine protejează ele) sau cât de „profesioniste” sunt în realitate anumite firme. Ar fi un fel de cazier care să atârne ca o talangă la gâtul celor lipsiţi de scrupule în afaceri şi ca o carte de vizită pentru cei care sunt ceea ce pretind a fi. Cred că e nevoie să ne întoarcem la valorile unei societăţi mai tradiţionale în care ruşinea să fie repusă în drepturi ca mijloc de coerciţie, în care încălcarea cuvântului dat sau minciuna să nu atragă neapărat şi exclusiv proceduri formale (care să tindă să dovedească, uneori, evidenţa), ci simplul şi firescul oprobriu public.

M-am gândit şi la un fel de alternativă, dar ea ar aduce cam prea multe probleme.

Dacă aş face un site pe care oricine a avut de suferit vreo mârlănie din partea unui angajator/partener de afaceri etc. să-şi povestească experienţele pentru ca toată lumea să cunoască pe cei cu care au de a face? Partea proastă e că nu toţi sunt de bună credinţă şi cu siguranţă ar exista abuzuri (fie ale unor „hipersensibili”, procesomani sau reclamanţi de serviciu, fie ale unor concurenţi neloiali care ar dori să murdărească imaginea cuiva). În plus, aş fi expus acţionării în judecată pentru prejudicii aduse imaginii unor persoane… Păcat… aş fi avut destule de spus despre câteva firme drăgălaşe pe care le-am întâlnit…