Jurnal de avocat: protestul judecătorilor


Luni, 12 septembrie 2016

Am deplasare de la Craiova la Râmnicu Vâlcea pentru o ședință de judecată la tribunal care începe la 08:30.

04:30: Trezire. Pregătire…
05:30: Plec spre Râmnicu Vâlcea.
07:45: Ajung la Râmnicu Vâlcea (drum liber, pândarii din Loganul albastru de la Strejești nu au așezat pe poziții încă).
08:15: Intru în Tribunalul Vâlcea. Îmi găsesc sala și poziția pe listă. Aștept jandarmul să deschidă ușa sălii.
08:35: Se deschide sala. Intră grefiera cu dosarele. Surpriză! Nu e completul Ap2, ci Ap1, care are aceeași oră de început (am înțeles că e o practică a acestui tribunal să anunțe mai multe ședințe la aceeași oră, cu toate că nu are tot atâtea săli disponibile – timpul nostru are preț… iar acesta este 0). Mă uit iar la lista mea: ora de început (08:30 – din citație și de pe portal) e tăiată cu pixul și tot cu pixul este scrisă o nouă oră – 11:00.Jpeg
08:45: Intră judecătorii. Bine-dispuși, parcă ne pregătesc o surpriză. Încep să strige dosarele și le amână pe toate. „E protestul judecătorilor.” Sunt discriminați și asupriți de puterea executivă.
09:20: Se termină ședința. Mai aștept vreo 10 min. Poate intră cumva și completul Ap2. Nu am noroc. Nu-mi rămâne decât să mă întorc la mașină și să aștept până la ora modificată.
10:45: Revin în sală și aștept…
11:50: Intră grefiera cu dosarele. Cer dosarul meu. „Nu am acest dosar.”, „Ce complet intră?”, „Falimente”, „Și completul Ap2?”, „Nu știu. Vorbiți cu grefiera. Camera 7, sub scară.” Merg la grefieră. Îmi spune că ședința completului Ap2 a început la 10:30 și s-a terminat, dar să nu-mi fac griji că toate dosarele s-au amânat, deci „nu este niciun prejudiciu” (wtf?!) „Și eu cum mă justific față de client? Am bătut cu noaptea-n cap drumul de la Craiova și nici măcar nu am depus împuternicirea și apar ca fiind lipsă?! De ce nu ați scris iar pe listă noua modificare a orei?”, „Judecătorii nu au mai avut răbdare și oricum se amânau toate dosarele…”, „Aș vrea măcar să depun împuternicirea.”, „Depuneți-o prin registratură.” Scriu de mână un fel de adresă de înaintare la care atașez împuternicirea, îi fac o copie (0,40 lei/pagină la xerox-ul tribunalului, fără bon fiscal, bineînțeles… că isteria bonurilor a trecut deja și lucrurile se reașază pe făgașul lor „normal”) și apoi merg la registratură.
12:15: La registratură pun hârtiile pe masă și cer să fie înregistrate. „A plecat colega cu mapa. S-a terminat programul cu publicul. Trebuia să veniți mai devreme.”, „(?^(&%!)”, „Se mai pot depune numai cu acordul președintelui de secție, dar e în ședință.” Îi explic povestea zilei mele că poate pricepe absurdul situației. „Înțeleg, dar trebuie să ne înțelegeți și dvs. că nu putem face orice de capul nostru. Nu vreau să existe bănuieli că am favorizat pe cineva…” Până la urmă, după atâtea parlamentări, o altă funcționară se oferă să mă ajute, cu condiția să menționez olograf pe cerere că am depus-o după ședință și să semnez… mă asigur că și ea semnează pe copia mea. Plec spre birou. Mai pierd vreo două ore pe drum, doar pentru a spune o nouă poveste despre justiția noastră independentă și în folosul cetățeanului.
Mâine am iar deplasare la Tribunalul Vâlcea. Urmează probabil cea mai previzibilă soluție a unei instanțe: amânare pentru că e protest…

P.S. Pentru cine nu crede că „e prejudiciu”, să facă un exercițiu de empatie: dacă eram avocatul lui și trebuia să mă prezint la termen, pe cheltuiala lui, cum i s-ar fi părut să plătească? Și cum i s-ar fi părut să piardă mai bine de o jumătate din ziua de lucru pentru o deplasare total inutilă?

P.P.S. „1. Justiția trebuie să aibă ca și preocupare esențială protecția, promovarea și garantarea tuturor drepturilor și libertăților cetățenești. În fața judecătorului cetățeanul este egal cu statul.” (Memorandum privind situatia justitiei in 2016 votat in Adunarile Generale)… vasăzică am pierdut o zi din viață pentru că judecătorii tocmai se preocupau de garantarea drepturilor cetățenești.

Reclame

Ne trebuie o legislație gratuită, integrală și actualizată!


Cu aproape doi ani în urmă am primit un neașteptat cadou din partea unei persoane pe care nu o cunoșteam (detaliile rămân la purtător; chiar și pentru o mențiune ca asta s-ar putea să-mi reproșeze că a devenit o notă de subsol… 🙂 ). Cadoul era un colet cu niște DVD-uri cuprinzând în format PDF toate edițiile Monitorului Oficial, partea I, din 1989 până la data curentă. Îmi este de mare folos, mai ales în activitatea de zi cu zi la cabinet.

Am avut surpriza să găsesc respectiva colecție și pe un sait despre care rotld.ro spunea că numele de domeniu este înregistrat de domnul Andrei Săvescu (avocat, coordonator al juridice.ro): www.moficial.ro.
Colecția era publicată în cea mai brută formă posibilă, serverul generând o listă simplă a documentelor, grupate pe ani. Fără reclame, fără nume, fără stiluri, fără asocieri cu vreo persoană.
Am mai descoperit apoi că aceeași rețetă era folosită și de saitul www.kurtyan.org, cu diferența că acesta cuprinde toate părțile publicației oficiale a statului (I-VII):

  • I – acte ale parlamentului, ale guvernului, ale miniștrilor, ale unor instanțe și autorități centrale etc.;
  • II – acte privind activitatea parlamentară;
  • III – diverse acte juridice, înscrisuri, comunicări etc.;
  • IV – acte juridice referitoare la operatori economici sau alte persoane juridice;
  • V – contracte colective de muncă, convenții și recomandări ale Organizației Internaționale a Muncii;
  • VI – anunțuri privind achizițiile publice;
  • VII – publicații ale societăților cooperative.

Am aflat apoi și de conflictul dintre Regia Autonomă Monitorul Oficial (RAMO) și domnii Andrei Săvescu și Alberto Kurtyan. Pe scurt, RAMO a sesizat organele de urmărire penală cu privire la încălcarea unor drepturi de proprietate intelectuală pe care regia le-ar avea asupra Monitorului Oficial; detalii aici:

Cumva pentru a evita eventuale pretenții ale RAMO referitoare la formatul „protejat” al Monitorului Oficial, alți prieteni au inițiat pe cheltuiala și munca lor un alt sait – civvic.ro – care are un scop pe cât de generos, pe atât de greu de atins: publicarea în mod gratuit a conținutului Monitorului Oficial într-un format text, ușor de prelucrat prin mijloace electronice (spre deosebire de formatul PDF oferit de RAMO). Nu e prima lor „abatere”. Dacă utilizați dexonline.ro, ați făcut deja cunoștință cu munca lor.

E de prisos să reiau o întreagă justificare a legitimității publicării în mod gratuit a Monitorului Oficial. Au făcut-o alții mai pricepuți înainte.
E clar ca lumina zilei că legea este o informație de interes public, care trebuie să fie accesibilă oricui și că e datoria statului să depună toate eforturile necesare pentru cunoașterea ei. Felul în care stau lucrurile acum nu poate continua prea mult. Nu trebuie ratat prilejul real de dezbatere oferit de conflictele cu RAMO ale celor doi juriști. Poate că prin emisiunile de pălăvrăgeală continuă de la TV se va găsi și niște loc pentru discutarea unei probleme care, indirect sau direct, îi afectează pe toți cei care trăiesc în această țară.

Poate așa află și concetățenii noștri că, potrivit autorităților statului, legislația trebuie să fie o afacere și nu un bun comun, dar, în același timp, nimeni nu poate invoca în fața vreunei autorități că nu a cunoscut legea (cine nu cunoaște celebra zicere nemo censetur ignorare legem?).
Legislația, în viziunea reprezentanților statului, trebuie să fie o colecție de PDF-uri sau de coli de proastă calitate, trântite aproape zilnic, cuprinzând o mulțime de modificări ale modificărilor, pentru care cetățenii trebuie să aibă respect și să plătească abonamente piperate la tiparnița de legi.

O regulă banală a dreptului românesc este aceea că se aplică legea în vigoare la momentul realizării unui act sau fapt juridic. Dacă, de pildă, pentru fapte petrecute în 2006, am nevoie de textul în vigoare la acea dată al vreunei monstruozități normative (ex. Legea 247/2005, Legea 571/2003, Legea 161/2003 etc. etc., ca să nu mai vorbim despre aberantele norme metodologice – v. cele ale Codului fiscal pentru o idee de legislație secundară a la România…), am ghinion. Trebuie să răscolesc colecția de hârtii sau PDF-uri cu Monitorul Oficial și să pun cap la cap forma de atunci a legii care m-ar interesa. Și cum la noi modificările nu numai că sunt prea frecvente, dar sunt și haotice, e greu să îți dai seama dacă la o anume dată nu exista cumva vreo ordonanță de urgență a cărei lege de aprobare o modifica (lege la rândul ei modificată de o altă ordonanță…). De un real ajutor în asemenea încercări ar fi Baza de date legislativă oferită gratuit de Camera Deputaților. Acolo îți poți face o idee despre actele care au modificat o lege. Defectul ei: nu e întotdeauna completă și actualizată. Chiar și așa, este enorm timpul pierdut pentru compilarea unui text normativ, în scopul de a afla forma aplicabilă la o anume dată.
Avem calculatoare, Internet, tehnologii care ușurează viața etc., dar statul nostru continuă să prefere și să impună formele secolului trecut (v. dependența de hârtie, taxele pentru orice, timbrele fiscale și judiciare, ștampilele, dischetele, ghișeul cu ușiță de geam…).

„De ce nu cumperi un produs informatic cu legislația României?” De ce ar trebui? Legislația e obligatorie; ar trebui ca și un abonament la un produs software (oficial sau neoficial) să fie obligatoriu? Plătim deja impozite suficient de mari încât RAMO să aibă resurse pentru a face un sait în care să afișeze, fără restricții, abonamente, taxe sau tarife, tot ceea ce este public și obligatoriu pentru noi. Nu e însă de ajuns. Ceea ce ne oferă trebuie să beneficieze de toată încrederea că reprezintă un act oficial. Mai mult, orice modificare a unui act normativ trebuie să fie urmată imediat și automat de o consolidare a acestuia, astfel încât, pentru orice dată în care acest act este în vigoare, oricine să poată consulta forma integrală a actului, în multiple formate (ex. HTML, PDF). Aș avea de adăugat și o propunere de versionare a actelor normative, inspirată din sisteme de „revision control” – de discutat cu altă ocazie.
Repet exemplul pe care îl menționez adesea: Legifrance – serviciul public francez de difuzare a dreptului prin Internet.

Așa ceva a fost deja cerut și de inițiatorii unui proiect legislativ respins în ambele camere ale parlamentului. Acea inițiativă poate fi îmbunătățită, evitând criticile formale ale guvernului și realizând un obiectiv de interes pentru toți cetățenii. Un astfel de obiectiv îl are și apelul public făcut de juridice.ro: Legislatia Romaniei: Gratuit si Integral. Printre semnatari se află, probabil în majoritate, juriști (avocați, consilieri juridici, judecători etc.) care au avut suficiente ocazii să constate că e nevoie de o schimbare esențială a felului în care statul român comunică legislația.

Cei doi domni menționați mai sus au făcut un serviciu publicului. Și-au asumat riscul de a publica gratuit ceea ce statul ar fi trebuit să publice gratuit și riscul de a fi hărțuiți prin procese de RAMO. Pentru acest curaj și pentru beneficiile pe care le au vizitatorii saiturilor lor merită recunoștința și susținerea noastră, nicidecum amenzi sau condamnări penale.

Citește și:
Inflația legislativă în România
Goliat

ECRIS – este bun, dar poate fi și mai bun


E greu să-mi închipui cum m-aș fi descurcat fără o aplicație precum ECRIS. Telefoane sau, mai rău, deplasări la grefă doar pentru a afla termene, soluții, numere de dosar etc.?! Probabil că instanțele ar fi avut nevoie de linii telefonice robuste și de o suplimentare serioasă de personal, care să facă față volumului mare de solicitări mărunte venite de la părți, avocați, experți… Din fericire, nu e cazul. De câțiva ani buni funcționează „Portalul instanțelor de judecată”, iar la sediul instanțelor există infochioșcuri care permit accesul la informații privind dosarele. Cea mai recentă versiune (IV) a ECRIS (probabil „Electronic Court Record Information System”) a primit deja critici din partea grefierilor. Ca utilizator, aflat pe latura read-only a interfeței aplicației, am adunat câteva observații despre cum cred că ar putea fi îmbunătățită.

1. Feedback

Criticile, observațiile, sugestiile ar fi mai eficiente dacă ar și ajunge la persoanele/instituțiile potrivite (v. Ministerul Justiției și producătorul aplicației). Vechea cutie pentru sugestii și reclamații are un corespondent electronic ușor de pus în operă – v. issue tracking system – care ar face inutilă discutarea acestor subiecte pe bloguri sau forumuri. Bugtrackerele folosite în procesele de asigurare a calității în programare (v. unul în acțiune), pot fi deschise și utilizatorilor de aplicații puse la dispoziție de instituții publice (v. ECRIS, Revisal etc.); de altfel, bugtrackerele pot fi extinse și asupra altor procese, nu neapărat legate de o aplicație software – ex. relațiile instituțiilor publice cu cetățenii, consultarea publică privind legiferarea.

ECRIS poate fi îmbunătățit pe baza feedbackului primit de la utilizatori – indiciu: issue tracker.

2. Mai multe informații

Informațiile care se găsesc pe portal sunt mult mai sărace decât cele afișate la infochioșcuri. De pildă, la infochioșcuri este afișată lista cu denumirile înscrisurilor existente la dosar (e adevărat, adesea incompletă) și termenele la care acestea au fost depuse, componența completului de judecată, numărul soluției pronunțate de instanță etc. Asemenea informații nu apar, însă, și pe portal. În ambele locuri nu ar strica și o ordonare cronologică (descrescătoare) a termenelor.
Din moment ce pe listele de ședință sunt afișate numele judecătorilor și ale grefierilor de ședință, de ce asemenea informații nu ar putea fi afișate și pe Internet? Bineînțeles, atât pe lista de ședințe, cât și pe fișa fiecărei cauze, pentru fiecare termen. Aceste informații pot fi elegant completate cu numele procurorilor de ședință (acolo unde e cazul) și ale reprezentanților părților (avocați, consilieri juridici, simpli mandatari). Ar prinde bine și o coerență în privința redactării numelor (dacă judecătorul este menționat ca Ionel POPESCU, de ce inculpatul sau vreo altă parte ar apărea ca IONESCU Gigi?! scrierea cu majuscule a numelui de familie ar aduce claritate pentru nume precum Viorel Ion).

Un alt detaliu care ar putea reduce numărul de requesturi HTTP pe sait ar fi afișarea cât mai detaliată și ergonomică a informațiilor. De exemplu, scenariul tipic de utilizare (cel puțin pentru mine) e următorul:

  1. accesez adresa http://noulportal.just.ro/;
  2. selectez județul, apoi instanța, apoi dau click pe linkul „Dosare” din lateral;
  3. caut fie numărul de dosar, fie un nume al unei părți;
  4. dau click pe rezultatul dorit din listă.

În fișa dosarului astfel obținută nu este indicat completul, ca să nu mai vorbesc despre ora de începere a ședinței sau despre sala de judecată. Pentru a afla, totuși, completul, accesez lista de ședințe pentru data dorită, verific lista fiecărui complet cu specializarea căutată (și sunt, de regulă, mai multe complete de penal sau de civil; trebuie văzută lista fiecăruia pentru a ajunge la cauza căutată) și dau click pe numărul de dosar. Abia așa aflu informații despre complet și ora de început a ședinței.
În ceea ce privește indicarea sălii de judecată, o soluție simplă ar fi conceperea unei scheme unice la nivel național (ex. Sala 1, nu Camera xyz) și a unor panouri de orientare, astfel încât orice persoană citată să știe cu siguranță încotro să meargă, fără a mai fi nevoie de indicații primite de la personalul instanței și fără a trebui să se familiarizeze cu obiceiurile administrative de acolo.

Navigarea pe portal în prezent e destul de unidirecțională și liniară. Un sistem simplu de breadcrumbs ar putea ajuta la orientare și la acces mai rapid la informații. De asemenea, starea curentă a cauzelor trebuie descrisă mai bine. De pildă, fișa unei cauze de la instanța de fond poate conține un link către fișa de la instanța din calea de atac (apel, recurs…), eventual cu menționarea părții care exercită calea de atac și a datei.

ECRIS ar putea afișa mai multe informații (indicativul completului de judecată, numele tuturor participanților în proces, sala de ședință, ora, calea de atac exercitată), într-un mod mai ergonomic.

3. Publicarea tuturor hotărârilor

Printre lamentările obișnuite în legătură cu justiția românească se află și cea privind practica neunitară – posibilitatea (adesea concretizată) ca două instanțe diferite (uneori, chiar două complete diferite ale aceleiași instanțe) să pronunțe soluții diferite asupra unor probleme similare. Primul pas spre un remediu ar fi să se cunoască practica (toată practica și numai practica…). Hotărârile sunt redactate folosind calculatoare. În paralel cu forma lor imprimată pe hârtie, pe portal ar putea fi foarte bine afișate cu link de download, în dreptul fiecărui termen de judecată.
Mă refer aici la toate hotărârile, indiferent de denumirea lor (încheieri, sentințe, decizii – v. articolul 255 din Codul de procedură civilă și articolul 311 din Codul de procedură penală).

Dispozitivul fiecărei hotărâri ar putea fi afișat în continuare pentru fiecare termen. E esențial ca acest dispozitiv să fie identic cu cel din documentul oferit spre descărcare. O rezolvare simplă ar fi: cu ajutorul interfeței grafice a ECRIS hotărârea este redactată pe părți (i.e. partea introductivă, considerentele, dispozitivul; numele și celelalte date fiind preluate automat din înregistrarea dosarului), iar datele sunt asamblate în funcție de cerințe (ex. toate părțile sunt exportate ca document; numai dispozitivul este afișat ca HTML).

Ar fi de preferat ca hotărârile să aibă un șablon unic (eventual, cu elemente grafice mai elaborate), să fie salvate într-un format precum PDF (mai dificil de editat) și să poarte semnătura electronică a membrilor completului de judecată (știu, asta sună deja a Star Trek…).

În acest fel nu numai că justiția ar deveni ceva mai transparentă și ușor de urmărit, dar s-ar atinge și obiectivul proiectului Jurindex (Toate hotărârile judecătorești pe Internet); v. și modelul francez. Simpla publicare a unor PDF-uri nu ar fi suficientă. Ar mai trebui ca sistemul să includă și un solid motor de căutare în baza de date și, eventual, o sortare inteligentă pe materii, faze procesuale etc.

ECRIS ar putea afișa toate hotărârile judecătorești (că doar toate poartă mențiunea că au fost pronunțate în ședință publică…) și semnate electronic, și indexate pentru a ușura documentarea juridică.

4. URL-uri simple, intuitive pentru dosare și pentru hotărâri

Un URL tipic folosit de portal arată cam așa: http://noulportal.just.ro/InstantaDosar.aspx?idInstitutie=54&d=MzA0MDAwMDAwMDAwMTExNTY*. Bun, putem identifica un query string cu un câmp idInstitutie care corespunde numărului de identificare al instanței stabilit prin regulamentul de ordine interioară al instanțelor, dar cel de-al doilea câmp (un număr codat în base64) este complet împotriva ideii de ergonomie și simplitate. Resursa respectivă poate fi accesată folosind un URL mai prietenos cu memoria și cu intuiția umană. Bunăoară, dacă numărul de dosar este 123456/12/2011, ce ar împiedica folosirea lui direct în URL (unul rescris mai simplu): http://portal.just.ro/d/123456/12/2011? (aici, d vine de la dosarul)

Dacă ar deveni vreodată posibilă accesarea hotărârilor pe Internet (v. punctul anterior), și URL-ul acestora ar trebui să fie simplu și intuitiv. O idee ar fi folosirea unei referințe relative la numărul de dosar, nu la numărul de ordine al hotărârilor instanței – ex. http://portal.just.ro/c/123456/12/2011/2 pentru a doua hotărâre din dosar. URL-urile mai scurte și mai intuitive ar fi utile și în cazul citării hotărârilor într-o lucrare scrisă. Comparați URL-ul folosit ca exemplu cu unul recomandat de C.E.D.O.:

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?action=html&documentId=824161&portal=hbkm&source=externalbydocnumber&table=F69A27FD8FB86142BF01C1166DEA398649

sau cu unul folosit de C.J.U.E.:

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:62009CJ0402:RO:HTML

Mai departe, cum ar fi dacă am putea fi ținuți la curent cu starea unui dosar prin RSS sau un serviciu web?

ECRIS ar putea folosi URL-uri simplificate, făcute intuitive și ușor de citat. ECRIS ar putea oferi informații în formate ușor de procesat prin mijloace electronice.

5. Fără numere de dosar atipice

Schema de numerotare a dosarelor este la prima vedere simplă: [număr curent]/[număr de identificare al instanței]/[an] (ex. 1234/56/2012). Cel puțin așa prevede articolul 992 din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Totuși, destul de frecvent pot fi întâlnite numere de dosar atipice, ornamentate cu alte componente – ex. dosarul 27259/215/2010*/a5 sau 16041..01/3/2008.

Dacă tot există un sistem clar de numerotare, care e justificarea pentru adaosurile atipice de asteriscuri, litere, cifre, după al treilea element al numărului de dosar?

ECRIS ar putea fi mai strict în ceea ce privește structura numărului de dosar.

6. Afișierul online

În anumite împrejurări, procedura prevede posibilitatea ca citarea să se facă la sediul consiliului local (articolul 177:4 din Codul de procedură penală) sau prin publicitate – la ușa instanței și în Monitorul Oficial sau într-un ziar mai răspândit (articolul 95:2 din Codul de procedură civilă). Evident, aceste proceduri sunt mai mult formale, nimeni nu se așteaptă ca persoana citată să compară doar pentru că și-a găsit numele printre colile A4 lipite cu generozitate și haotic la afișierul consiliului local sau printre însemnările deosebit de accesibile și gratuite din Monitorul Oficial, partea XYZ…

Probabil că afișarea pe Internet nu ar avea șanse semnificativ mai mari pentru ca procedura de citare să fie eficientă. Totuși, crearea unui afișier online, ca secțiune distinctă pe pagina fiecărei instanțe, ar putea avea o oarecare utilitate (oricum, implementarea ar fi una nedureroasă și necostisitoare – v. un exemplu pe saitul Curții Constituționale).

ECRIS ar putea afișa și citații în cazurile când se face citarea prin publicitate.

7. Comunicarea online

Iarăși Star Trek… Chiar recent citisem o știre despre respingerea ca tardivă a unei cereri de recurs trimise prin email. Codul de procedură civilă (articolul 1321:2) cuprinde mai nou posibilitatea încunoștințării părților prin mijloace electronice, iar Legea 455/2001 privind semnătura electronică prevede că în anumite condiții înscrisul semnat electronic „este asimilat, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată” (articolul 5). Totuși, aceste prevederi par a fi pur decorative din moment ce „sistemul” are o așa de mare aversiune față de comunicarea electronică.

Cum ar fi dacă fiecare parte ar primi din partea instanței (ministerului etc.), opțional bineînțeles, un certificat temporar emis exclusiv cu scopul de a-l folosi pentru semnarea documentelor comunicate în cursul procesului? De pildă, ca parte în proces solicit și primesc respectivul certificat, cu care semnez cererea de apel sau de recurs și o trimit instanței prin ECRIS. La fel de bine se pot depune și alte înscrisuri pe parcursul soluționării cauzei, fără a mai fi nevoie de coada de la registratură. Un model ar fi aplicația e-Curia a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ar fi un început interesant…

ECRIS ar putea fi folosit și ca platformă de comunicare a actelor în cursul procesului.

8. Portal unic

Dintre instanțele judecătorești a căror activitate este reflectată pe portal lipsește Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta are propriul sait, utilizând probabil o versiune mai veche a ECRIS (cu un IIS anterior lui .Net).
Deși în mod emfatic Curtea Constituțională este descrisă ca neaparținând autorității judecătorești, totuși ea funcționează după reguli familiare celorlalte instanțe (ex. ședințe publice, termene, citare). Ca și Î.C.C.J., Curtea Constituțională are propriul său mod (rudimentar) de afișare a informațiilor.

Nu ar fi decât în interesul publicului ca și activitatea acestor instanțe să fie reflectată în ECRIS, într-un mod unitar, coerent.

ECRIS ar putea include în mod unitar informații despre activitatea tuturor instanțelor, inclusiv a Î.C.C.J. și a C.C.R.

9. Performanța ECRIS

E de înțeles că și acum și pe viitor, traficul către portalul instanțelor de judecată va fi ridicat. Totuși, la sumele imense care apar în bugetele acestora (ex. în 2008 cheltuielile prevăzute pentru Tribunalul Dolj erau de 26.203.000 lei – peste 262 de miliarde de lei vechi…), e greu de crezut că nu se găsesc bani pentru servere mai acătării (care să nu fie îngenuncheate cu ușurința de acum) și pentru conexiuni în rețea cu viteză decentă.

ECRIS ar putea fi mai performant.

P.S. Nu puteam pierde ocazia de a semnala una dintre cele mai multiplicate greșeli de pe portal: „plângere contravetionala” – un -n- mâncat și niște diacritice scrise inconsecvent.

Înapoi la teoria X


Știrile privind modificarea Codului muncii sunt din ce în ce mai frecvente în ultima vreme (exemple aici, aici, aici, aici sau aici). Încă nu am găsit un document oficial care conține propunerile de modificare, însă zvonurile redate în media sunt destul de îngrijorătoare. Pot fi numai trial baloons pentru a testa reacțiile celor care vor fi afectați sau pot fi chiar ideile salvatoare ale celor care ne conduc.

Printre propunerile „dezbătute” avem:

  • eliminarea contractului colectiv de muncă la nivel național;
  • creșterea duratei normale a timpului de lucru la 12 ore pe zi;
  • înlăturarea cerinței zilelor consecutive de repaus săptămânal;
  • extinderea posibilității de încheiere a contractelor de muncă pe durată determinată;
  • creșterea perioadei de probă;
  • eliminarea reglementării comisiei disciplinare necesară în cazul concedierii pentru abateri disciplinare și a procedurii de cercetare prealabilă înaintea concedierii pentru necorespundere profesională;
  • reducerea amenzilor pentru munca la negru „fiindcă practica le-a arătat celor de la ITM-uri că instanțele consideră excesive amenzile și în locul lor dau avertismente” (sursa);
  • spor de 50% pentru munca în weekend;
  • amenzi (mai mari) pentru neplata salariilor și concediilor sau pentru șomajul tehnic „fictiv”;
  • concediu fracționat, „după nevoile salariaților” – înlăturarea cerinței de acordare a 15 zile neîntrerupt.

Laitmotivul propunerilor este „flexibilizarea” relațiilor de muncă (cumva nefericita flexicuritate?), chipurile în scopul înlesnirii angajărilor și reducerii ratei șomajului. E un paradox că binele salariaților, priviți ca grup, sau mai degrabă ca număr într-o statistică, urmează a fi realizat printr-un rău suportat direct și personal de fiecare dintre membrii acestui grup. Unde contează „binele” urmărit? În graficul celor care operează cu abstracții precum „rata șomajului”, „salariați”, „forța de muncă”, „flexibilizare” sau în viețile celor care ar urma să suporte măsurile propuse de guvern?

Cum ar arăta „binele” dorit de guvern și de președintele atât de generos în privința îndemnurilor și vorbelor înțelepte?
Fără contract colectiv de muncă la nivel național nu se mai poate fixa, de pildă, salariul minim valabil (pe hârtie) în toată țara și în toate domeniile de activitate. Divide et impera e tactica preferată a guvernanților de vreo doi ani încoace, o rețetă de succes până acum – de ce nu ar funcționa și în cazul negocierilor colective, mai facile cu parteneri sindicali de ramură?
Cum să nu fie mai bine pentru fiecare salariat dacă ar avea un program de lucru de 12 ore? Nu știu dacă ar include sau nu pauza de masă (căci atunci ar putea fi de 13 ore), dar cel mai probabil nu ia în calcul și timpul de transport spre și de la locul de muncă. Cât ar rezulta? 13-14 ore pe zi? Ce om normal nu ar fi bucuros că va putea fi obligat, spre binele său și al ratei șomajului, să aloce și mai mult timp muncii și nu unor lucruri inutile economic, precum familia, educația copiilor, odihna, recrearea? Fixarea unui program de lucru precum cel al minerilor din Anglia în 1833 ar fi cu siguranță un semn de progres. Toată concepția „comunistă” despre Eight-hour day trebuie revizuită.
Articolele 41-43 din Constituția României, care prevăd aberații precum durata normală a zilei de lucru de 8 ore (în medie), dreptul la grevă sau instituirea salariului minim garantat, ar trebui revizuite pentru a „flexibiliza” un pic lucrurile.

Repausul săptămânal de două zile consecutive, „de regulă” sâmbăta și duminica? Nu de puține ori am avut ocazia să aflu că, măcar în Craiova, timpul de muncă de facto include toate zilele săptămânii – e adevărat, cu reduceri duminica. Nu pot să spun că majoritatea angajatorilor procedează așa, însă e cert că, indiferent de ceea ce reglementează această lege enervantă numită Codul muncii, oricum „se practică” munca în weekend. E nevoie doar de o consacrare legislativă a realității. La ce ar putea servi o sâmbătă și duminică petrecută cu familia – după un obicei demodat -, când liberul ar putea fi acordat de angajator marțea și vinerea, de exemplu? Sunt tot două zile, nu?
Apropo de consacrări legislative, de ce nu am reglementa și practica foarte iscusită de angajare după semnarea unei demisii în alb, ca garanție că angajatorul păstrează flexibilitatea forței de muncă?

Într-adevăr, concedierea pentru abateri disciplinare sau cea pentru necorespundere profesională sunt puternic procedurale. La cât de mult contează fondul acestor proceduri, existența lor ca atare este o simplă formalitate și o risipă de timp. Oricum, angajatorul era practic judecător în propria cauză (nemo iudex in causa sua?).

Contracte pe durată determinată? Cum să nu flexibilizeze forța de muncă nesiguranța pe care numai un contract pe două luni o poate oferi? Mi-a fost dat să aud propuneri și mai progresiste, precum contracte pe o zi – zilierii băsescieni:

When the unemployed are crowding round the factory gates every morning, it is plain to each man that, unless he can induce the foreman to select him rather than another, his chance of subsistence for weeks to come may be irretrievably lost. Under these circumstances bargaining, in the case of the individual isolated workmen, becomes absolutely impossible (S. Webb and B. Webb, Industrial Democracy (1897), citat în Inequality of bargaining power)

De ce nu am resuscita și „convențiile civile”? Cine are nevoie de restricțiile din Codul muncii în calea libertății contractuale?

Perioada de probă mai mare? De ce nu? Oricum, „în practică” am întâlnit perioada de probă înainte de semnarea contractului de muncă, urmată de o perioadă de probă stipulată în contract – în total 60 de zile de incertitudine, în care contractul de muncă poate fi terminat „ad nutum” (Durum ad nutum alterius ambulare).

Ilustrarea binelui urmărit de guvern ar putea continua. Deocamdată, e suficient atât. Prea mult bine strică. O întoarcere la universul dickensian, cu scroogi și alte soiuri de antreprenori este binevenită după mai bine de o sută de ani de lăfăială în drepturi și libertăți pe banii bietului angajator.
Salariații au o lene funciară, detestă munca și trebuie mânați de manager. Îi interesează numai banii și nu pot avea nicio relevanță tentativele de a descoperi alte motivații. Pot și trebuie să muncească un timp cât mai îndelungat, timpul lor oricum nu contează. Angajatorul nu este furnizor de binefacere, ci urmărește un profit – de ce ar fi relevantă pentru el viața de familie sau viața personală a salariaților? Dacă vor ceva în viață trebuie să fie în stare să lucreze și 12 ore pe zi, să accepte orice sarcini le sunt cerute, să fie loiali și înțelegători atunci când firma întârzie cu salariile… și dacă nu le convine, sunt liberi să plece. Piața e flexibilă.
Ne întoarcem la Teoria X asupra motivării, grație guvernului nostru salvator, competenței membrilor săi și abilităților acestora de comunicare și negociere.

„domnuuu…”


Aseară am văzut o altă emisiune despre care cred că merită spuse câteva lucruri: Conexiuni (Valentin Stan / Antena 3).

Mai întâi, Stan nu e printre favoriții mei în ceea ce privește exprimarea la televizor. Are manifestări adesea deplasate, bine încadrate în stilul delirant, agresiv, agitat al emisiunilor de „dezbatere” de pe la Antena 3. Nu e tocmai profesorul care impune respect prin distincție. De cele mai multe ori îmi pare o caricatură a lui Cristian Tudor Popescu (vocea, intonația, vocabularul, gesturile).

Cu toate astea nu pot să nu fiu de acord cu susținerile lui privind prea-discutatul subiect al învățământului în limbile minorităților (mai precis, predarea istoriei și a geografiei României în limba maghiară – un of al patriotului de profesie sau ocazional).

Nu reiau pledoaria realizatorului emisiunii. Are dreptate. Maghiarii din România de azi (ca și românii din Austro-Ungaria de acum 92 de ani) au nevoia și dreptul de a-și păstra identitatea, lucru realizabil pe termen lung în special prin educație. Stan are dreptate și în privința unor temeiuri juridice, considerate sacre pentru statul național unitar român, ori de câte ori sunt folositoare. Declarația Adunării Naționale de la Alba Iulia conținea, într-adevăr, și ideea că naționalitățile au dreptul de a le fi protejată identitatea prin folosirea limbii proprii în educație, administrație și justiție. Ca de obicei pe la noi, e bine să avem cuvinte așternute pe hârtie, dar ele nu sunt obligatorii – dau doar un confort că suntem „în rândul lumii”.
Problema centralizării excesive a României după Unire și a lipsei de înțelegere a problemelor locale nu este o invenție a literaturii zilelor noastre. Un memorandum adresat regelui Carol al II-lea în numele românilor de dincolo de Carpați, cu mai puțin de doi ani înainte de ciuntirea României, indica destul de clar sursele de nemulțumire, chiar și pentru români. Există cazuri cunoscute de reticență față de politica de după Unire (cf. Ioan Slavici, Alexandru Vaida-Voevod, Onisifor Ghibu, Iuliu Maniu etc.; v. un articol sumar despre acest subiect).
Până și comuniștii, în obtuzitatea lor, au putut acorda autonomie maghiarilor, fie și limitat. O făceau pentru a dezmembra țara sau pentru a o păstra (chiar în forma redusă de după război)?
Cred că sunt puțini oamenii care să nu vibreze la ideea de libertate – e ceva revoluționar în cuvântul în sine. În practică, însă, numai libertatea celui care o invocă este importantă. Ceilalți pot foarte bine să fie obligați la pretențiile sale, chiar dacă el însuși nu le-ar accepta dacă i-ar fi impuse de alții: să știe româna la fel ca și cei care au trăit o viață între vorbitori de română, să fie fidel țării care îi refuză fățiș dreptul de a fi diferit… pentru un tratament comparabil, aplicat românilor minoritari în statul austriac și ulterior austro-ungar vezi și Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae
(1791-1792), mișcarea memorandiștilor (1892-1894), „Statele Unite ale Austriei Mari” – proiectul lui Aurel Popovici (1906).

Aflați mai multe dacă vedeți failu` aici (Mihaela, de la 05:45 la 29:55, te rog).

P.S. Ar prinde bine ca și colegii de post ai celui menționat să se uite la emisiunile postului și, eventual, să renunțe la promo-urile alarmante cu „ați fi de acord cu predarea istoriei și geografiei în limba maghiară?”.

Citește și:
Politică şi memorie scurtă
(Fără titlu)
Ţuica, Pălinca şi Ardelenii (Limba cailor)

Despre legile privind (dez)organizarea judecătorească din România


Serendipitatea e o sursă bună de inspirație. Tocmai când pregăteam un articol despre managementul prin evitarea greșelii am găsit un subiect mai acut, dintr-un (alt) domeniu drag mie – dreptul; scrisesem recent și despre legea privind avocatura, și despre legea muntelui.
Este vorba despre reglementarea organizării judecătorești (/ judiciare) în România – regulile care stabilesc autoritățile cu atribuții în domeniul realizării justiției, ierarhia și competențele lor, modul de selecție, promovare sau sancționare aplicabil etc.

Scopul acestui articol este acela de a arăta (încă o dată) efectele tehnicii legislative defectuoase, intens practicată în România contemporană. Pentru aceasta, comparăm ceea ce ar trebui să fie cu ceea ce este (problema is-ought).

Ceea ce ar trebui să fie

Încă din 2000, legile, dar și alte acte normative (ex. ordonanțe de guvern, hotărâri de guvern, ordine de ministru etc.) trebuie să fie elaborate respectând niște reguli de tehnică legislativă, stabilite prin Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Această lege include reguli privind sistematizarea și unificarea legislației, de interes pentru discuția de față:

  • „Reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ” (articolul 14, Unicitatea reglementării în materie)
  • „(1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.
    (2) În cazul existenței unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
    (3) Se supun procesului de concentrare în reglementări unice și reglementările din aceeași materie dispersate în legislația în vigoare” (articolul 16, Evitarea paralelismelor)
  • „În vederea sistematizării și concentrării legislației, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri.” (articolul 18, Sistematizarea și concentrarea legislației în coduri)
  • „Pe măsura consolidării sistemului legislativ, reglementările legale în vigoare privind același domeniu sau domenii conexe, cuprinse în legi, ordonanțe și hotărâri ale Guvernului, pot fi încorporate prin alăturarea textelor acestora într-o structură omogenă, prezentată sub formă de codex, care sa înlesnească cunoașterea și aplicarea lor.” (articolul 19, Încorporarea actelor normative în codexuri pe materii) etc. etc.

Așadar, ar fi de așteptat ca reglementările privind organizarea judiciară să fie concentrate într-un singur act normativ, simplu, coerent și consistent, care să facă ușoară găsirea normelor aplicabile, fără a fi nevoie de un efort de compilare.

Ceea ce este

Constituția
Sursa primară, cel puțin teoretic, pentru toate legile țării este Constituția. Aceasta alocă un capitol separat „autorității judecătorești” (articolele 124-134 din Constituție), în care se stabilește că „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (articolul 126:1 din Constituție). Constituția menționează și rolul Ministerului Public și pe cel al Consiliului Superior al Magistraturii. Continuă lectura

Un simplu argument


Motto: Legis figendi et refigendi consuetudo periculosissima est

Am mai scris deja despre

Articolul 4 Modificarea şi completarea Codului fiscal
(1) Prezentul cod se modifică şi se completează numai prin lege, promovată, de regulă, cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare a acesteia.

(2) Orice modificare sau completare la prezentul cod intră în vigoare cu începere din prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege.

(Legea 571/2003 privind Codul fiscal)

Continuu să deplâng indolența și sfidarea cu care acest text simplu este ignorat, cu efectele nefericite pe care le putem observa.

De ce contează acest articol?
Prin ignorarea lui au fost posibile modificările Codului fiscal care au generat haos și instabilitate în ultima vreme. Mărirea TVA la 24% și confuzia legată de „extinderea bazei de impozitare” din zilele acestea sunt tehnic prevăzute în O.U.G. 58/2010 (anul trecut impozitul minim a fost adăugat în Codul fiscal prin O.U.G. 34/2009; în 2008 O.U.G. 50/2008 modifica prin abrogarea unor articole Codul fiscal și permitea introducerea taxei de poluare, găsită nelegală de o instanță din Cluj, tocmai pentru nerespectarea articolului 4 menționat mai sus).
Or, pe de-o parte, conform articolului citat, Codul fiscal nu poate fi modificat decât prin lege, pe de altă parte, modificarea, chiar dacă ar fi valabilă și oricare ar fi ea, „intră în vigoare cu începere din prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege” (i.e. 1 ianuarie 2011). Niciuna dintre aceste două cerințe nu a fost respectată. Continuă lectura